nu ai știut

fotografia îți arată un om senin,
în floarea vârstei, cântând la vioară.
intensitatea emoției te învăluie.
însoțit de un cor de îngeri,
sufletul lui s-a întors acasă.
îi spune lui Dumnezeu
cum și-a înmulțit talanții.
ani în șir a modelat cu talent
corzile viței de vie,
să fie mai roditoare.
a altoit pomii în livadă.
cu arcușul iubirii a mângâiat
strunele fragile, copiii se inspiră.
te-a rugat să te alături fluxului,
o chemare rară a destinului.
nu ai știut să răspunzi.
freamătul tău interior
nu era la înălțimea
darului cosmic.

Rodica Dascalu
26 ianuarie 2023

imaginează-ți schimbarea

depășești marginile buclei
în care ești captiv.
înaintezi pe căi nestrăbătute,
pagini albe așteaptă să fie scrise.
vei avea nevoie de călăuze – îngeri,
oameni, forță – pentru a spune povești.
dăruindu-le, ele vor schimba treptat lumea.

Rodica Dascalu ~
25 ianuarie 2022

Întoarcere pentru a încheia o etapă, pentru a închide o ușă rămasă deschisă


Călătoresc cu trenul spre satul copilăriei, Zoița, o localitate situată între orașele Buzău și Râmnicu Sărat. Prima etapă a drumului, până în orașul Mărășești, o parcurg repede, apoi în câteva minute mă aflu deja în alt tren personal, denumit mai nou Regio, care mă poartă spre destinație. Ani îndelungați, mai precis douăzeci și șapte de ani, între 21 iulie 1987, când s-a stins mama, și 30 august 2014, când a ales și el să se mute într-o stea, tata a trăit singur. Ne aștepta pe noi, copiii lui, cu mare nerăbdare. La început, în gară, mai târziu, pe măsură ce neputințele fizice s-au agravat, ne întâmpina la intersecția de la fostul Cămin Cultural, apoi în poarta casei.
Privesc prin geamul mat și murdar al vagonului de tren și îmi doresc să descopăr o frântură de frumos. M-am obișnuit să-l caut pretutindeni. Privind cerul cenușiu cu nori plumburii, poate aș avea motive de întristare, dar pentru mine cerul este întotdeauna izvor de bucurie, fiindcă îl privesc dincolo de aparență. Îmi cobor privirea asupra câmpului, pe alocuri, cu tarlale verzi de grâu abia răsărit, urmate de altele proaspăt arate. Nu lipsesc nici porțiunile de teren, pe care se mai află încă tulpinile uscate, rămase după culegerea porumbului din toamna trecută. Scrutând cu atenție suprafețele din ce în ce mai apropiate de marginea căii ferate, cu strângere de inimă, observ mormanele de gunoaie aruncate la întâmplare, grămezile de moloz rezultat din dezafectarea unor clădiri vechi. Speram că sufletul meu însetat, până la urmă, va descoperi binele în aspectul plăcut al gărilor, stațiile C.F.R., unde opresc trenurile pentru a lăsa și a prelua alți și alți călători. Dar minunea se lasă așteptată. Și ele sunt într-o stare avansată de degradare: pereți coșcoviți, geamuri sparte, uși care nu se închid… Aveam să revăd propria gară din satul natal, la fel de deteriorată ca în vremea liceului, când făceam naveta în oraș. Nivelul de indiferență e același sau poate mai accentuat decât atunci. Suntem atât de săraci încât să nu existe suficiente resurse pentru a renova aceste clădiri măcinate de trecerea timpului? Ce se întâmplă cu noi? Permitem prea ușor urâtului să ne inunde viața. Oare, ceea ce vedem este o oglindă a stării noastre sufletești? Îmi pun tot felul de întrebări. Călătoresc cu gândul, când în exterior, când în lăuntrul ființei, bucurându-mă, totuși, de apropiata întâlnire cu fratele meu care sosește acasă, tocmai din Deva. Motivul acestei întâlniri în casa părintească este dezbaterea succesiunii după decesul părinților. Și cum în viață nimic nu este întâmplător, poate nu este lipsit de interes să vorbesc despre modul în care Dumnezeu, uneori, ne vorbește. Ne sfătuiește cu grijă să găsim soluțiile cele mai bune la problemele care ne frământă.
Aflându-mă în trenul care circulă spre Mărășești, savurez atmosfera liniștită, în care fiecare pasager își frământă gândurile. La un moment dat, o doamnă în vârstă, de aproape 60 de ani, se ridică de pe bancheta din dreapta culoarului și vine în fața mea, dornică fiind de comunicare. Una dintre cele mai mari plăceri pe care le am, când călătoresc cu trenul, este aceea de a citi. Pasiunea pentru lectură nu mi-o pot împlini, dacă mijlocul de locomoție este mașina noastră personală. În acest din urmă caz, trebuie să fim atenți la drum și, eventual, să port cu soțul un dialog ușor, care să-i permită o concentrare eficientă la condus. Nu mai suntem atât de tineri, încât să fim total relaxați pe durata acestui gen de călătorii. De aceea, momentul în care doamna s-a așezat în fața mea, pentru a face ca timpul să treacă mai repede, nu m-a bucurat foarte tare. Dar, doamna respectivă avea de îndeplinit o misiune și nimic nu o putea opri. Este din satul Lespezi, județul Neamț. Are doi baieți, aceștia au familii închegate, care, la rândul lor, au copii, și se înțeleg bine. Singura problemă este faptul că toți au ales să traiască și să muncească în Germania. Deși aici, în țară, copiii aveau meserii onorabile, unul era impegat de mișcare, iar celălalt, director adjunct într-un lanț de magazine german, au acceptat să lucreze pentru bani mai mulți într-o fermă de crescut animale. Astfel că doamna din Lespezi și soțul ei s-au trezit, la bătrânețe, singuri fără ajutorul atât de mult așteptat al copiilor. Destăinuirea sinceră, exprimată cu toată deschiderea inimii, m-a obligat, într-un fel, să-i spun povestea mea cu privire la dezbaterea succesiunii pentru obținerea titlului de moștenitori. Pentru mine și fratele meu. Atunci, doamna din Lespezi m-a privit intens, de parcă ar fi avut să-mi comunice ceva deosebit de important. Vă rog, să aveți grijă, mă sfătuiește ea cu seriozitate, relația copiilor cu părinții decedați este una dintre cele mai importante, pentru bunul mers al vieții de zi cu zi, cât și pentru viitorul copiilor. Sunt numai ochi și urechi. Știam că rugăciunea, comemorarea celor trecuți în lumea veșniciei și milostenia sunt căi prin care sufletul celor adormiți este ajutat. Sfinte taine dumnezeiești. Există un blestem al celor adormiți, continuă ea, din ce în ce mai sobră, și acest lucru l-am aflat de la un calugăr. Dacă cei răposați au fost oameni gospodari și de pe urma lor au rămas, drept moștenire, lucruri deosebite, iar cei care beneficiază de acestea nu manifestă respect pentru munca și memoria lor, în timp, vor avea pagube și întâmplări neprevăzute. Îi mulțumesc pentru sfaturi, îi doresc sănătate și mă pregătesc să cobor în gara Mărășești, pentru a mă urca în trenul care mă duce acasă. Gândurile exprimate de doamna din Lespezi mă urmăresc și îmi tulbură liniștea interioară. Oare, pentru ce îmi vor fi necesare aceste sfaturi, ajunse la mine, într-un chip atât de ciudat? Cobor din tren și nu mică îmi este mirarea când îl zăresc pe fratele meu așteptându-mă în gară.
Știam că sosise cu o oră înaintea mea și este obosit, după o călătorie de dousprezece ore, cea mai mare parte a drumului fiind parcursă în timpul nopții. Gestul lui plin de afecțiune mi-a alungat ușoara îngândurare. Ne-am îmbrățișat și i-am mulțumit. De când părinții nu mai sunt, eu și fratele meu am devenit o expresie a rădăcinilor arborelui vieții. În noi trăiesc strămoșii, bunicii, părinții, un pom în care suntem ramuri fragile sau deosebit de viguroase când este cazul șă depășim bariere. Cel puțin, așa îmi place să cred. Ne apropiem de casa părintească. Nu ne așteaptă nimeni nici la intersecție și nici în poarta casei. Intrăm în curte. Dumnezeu ne zâmbește prin cele câteva zambile înflorite. Sunt gingașe și au doi-trei clopoței albaștri, una dintre ele a răsărit și înflorit chiar în fundația casei. E o minune. Admir primele mlădițe roșiatice de bujor, narcisele sunt mărișoare, nu au înflorit încă. Deși pomii din curtea casei ne întâmpină cu ramurile lor desfrunzite, nu mă pot opri să nu exclam: vai ce frumusețe! Nu știi ce spui, mă completează fratele. Se vede că nu ai văzut cum arată micuța noastră livadă, când înfloresc prunii, caișii, merii, atunci să vezi frumusețe! Îmi plec ochii, sunt tristă, de mult timp n-am mai fost primavara acasă. De obicei veneam pentru o perioadă de câteva zile, spre sfârșitul lunii august, când era sezonul coacerii prunelor, urmat de cel al coacerii strugurilor. Dar imaginea pomilor înfloriți, cândva în copilarie, s-a imprimat definitiv în memoria mea și, ori de câte ori îmi este greu, readuc la suprafață secvențe, culori, vise, arome, o zestre prețioasă ce face parte din mine însămi. Casa în care am crescut este pentru mine o ființă. Este martorul tăcut al atâtor amintiri. Pereții casei împodobiți cu icoane și carpete cusute cu fire de lână multicolore, toarse și vopsite de mama, sunt însăși esența vieții. Intrăm în casă, emoția revederii camerei în care tata s-a stins e vie și dureroasă. Camera în care eu și fratele meu ne-am trăit copilaria și adolescența e un spațiu luminos și primitor. Ferestrele se deschid spre grădina cu viță de vie, sădită de mama, de mult, pe când eram copii. Ceea ce dă personalitate camerei este o sobă de teracotă, de culoare ciocolatie. E lucrată cu migală și măiestrie. În jurul ei ne adunam iarna cu toții, mai ales seara, când stăteam la povești. Mai tarziu, pe când eram studenți, și veneam acasă, în vacanță, se întâmpla la fel. Dimineața, focul aprins în sobă de părinții noștri, în timp ce noi leneveam somnoroși, ne trezea la viață. Era semnalul că trebuie să ne activăm. Vâlvătaia vie a flăcărilor lumina întreaga încăpere. Când deschideau ușa sobei, pentru a completa cu lemne tăiate scurt, pregătite din timp, simțeam cum dogoarea flăcărilor ne îmbujorează chipurile. Soba se încălzea mult mai târziu. O căldură binefăcătoare ne învăluia. Nu mai conta faptul că afară se auzea vuietul viscolului, desfășurându-se cu maximă intensitate.
Momentul pe care îl retrăim este precum un dar frumos, o imagine simetrică a ceea ce am simțit în alte vremuri, demult apuse. Dar până la reeditarea evenimentului magic al aprinderii focului și a lămpii cu gaz, fiindcă, dintr-o neglijență a noastră, s-a întrerupt și curentul electric, mai sunt câteva ore.
Acum este momentul întâlnirii cu familia vărului, Ștefan și a soției, Ioana, cei care au avut grijă ca micuța noastră avere să nu se degradeze. În jurul unei mese, acoperită cu o mușama albă cu flori grena, stăm la povești, savurând câteva felii de chec, specialitatea cumnatei mele, Ana. Apoi o cafea aburindă ne apropie și ne deschide sufletele. Pâcla cenușie s-a împrăștiat, iar soarele parcă urându-ne bun venit ne încălzește cu razele sale blânde.
Foarte curând în fața casei oprește o mașină, din care coboară patru persoane. Știam de venirea lor. Doresc să vadă interiorul casei, ar fi interesați să o cumpere. Inima mi se strânge de emoție, e ca și cum pregătim o nouă despărțire de părinții noștri. Ei sunt prezenți în tablourile prinse pe pereții casei, în fotografiile înrămate, de unde ne privesc în momentele fericite ale vieții. Ce se întâmplă, cine sunt acești oameni pe care îi văd pentru prima dată intrând în universul familiei noastre? Sunt relaxați, le place camera cu ferestrele spre vie, de unde poți vedea chiar cerul, dacă dorești. Salonul spațios îi încântă, îl vor păstra așa cum este. Se hotărăsc imediat cum vor face o arcadă, iar intrarea în casă va fi prin ușile din față, locul pe unde intra doar preotul, când trăiau părinții noștri. Aici va fi bucătăria, iar aici baia, iar în continuare vom construi alte două camere. Sunt hotărâți, zilele acestea se vor muta. Să încercăm să ne restrângem undeva într-un colț. Valoarea actelor vor fi suportate de ambele părți, încerc să opun o mică rezistență, dar fratele meu răspunde afirmativ la toate dorințele viitorilor proprietari. Îmi amintesc de lecția primită din partea doamnei din Lespezi, nu uitați să manifestați respect pentru bunurile moștenite de la părinți, altfel ei se pot răzvrăti, chiar daca sufletele lor locuiesc într-o lume a veșniciei. Las lucrurile să curgă, e importantă armonia ce s-a creat între mine și fratele meu. Aud parcă vorbele tatei, să nu cumva sa vă certați, să mă faceți de râs în sat.
După plecarea musafirilor, rămânem singuri. Seara coboară peste sat și peste casa noastră cufundată în beznă. În zilele ce urmează vom face reconectarea casei la sursa de energie electrică, succesiunea și apoi vânzarea pământului aflat în posesia părinților și dat în arendă la o asociație agricolă din sat. Vedem ce se va mai întâmpla și cu vânzarea casei. Eu și fratele ne aducem bagajele în camera noastră preferată, cea cu ferestrele spre grădină, spre cer. Nu prea ne vorbim. Ce-ar mai fi de spus? Săptămâna aceasta sau poate peste câteva săptămâni, oaza de lumină a copilăriei nu va mai fi pentru noi decât o amintire unică. Treptat, întunericul inundă spațiul luminat doar de flacăra vie ce se întrezărește prin mica deschizătură a ușii de la soba de teracotă. Și tăcerea spune multe, e chiar zgomotoasă, acolo, în forul nostru launtric, e zbucium mare. Se perindă cu viteză amețitoare scene de viață, întâmplări mai vesele sau mai triste, chipuri, parcă aud și vocile părinților, chemându-ne. Fărâme de evenimente, aflate într-o dinamică continuă. Flăcările focului desenează pe pereți lumini și umbre, formele se șterg, se transformă unele în altele, se opresc. Între timp, Viorel a găsit și lampa albă cu picior, la lumina căreia învățam eu în primul an de liceu. A aprins-o. O lumină slabă inundă încăperea. Parcă am devenit ușor mai vorbăreți. Ce m-aș fi făcut fără fratele meu. Nu aș fi avut curajul să aprind focul în sobă, nu aș fi știut unde este lampa iar teama m-ar fi oprit să scotocesc prin întuneric în căutarea bidonului cu petrol lampant.
Ne vedem copii în primii ani de viață. Pe atunci lumea noastră avea un farmec aparte. Eram înconjurați de bunici, unchi, surorile mamei, sora tatei. Ne mișcam printre ei, era o lume vie, plină de culoare. Munceau mult, dar știau și să se bucure de viață. Toate treburile câmpului și ale casei se făceau în comuniune. Mi-o amintesc pe mama cântând, mai ales când lucra în războiul de țesut, dar și în momentele ei de tristețe și neputință. Da, neputința de a trăi în armonie cu tata. Când depășeau aceste stări tensionate erau veseli, râdeau mult, fie de ei înșiși, fie pe seama unor situații trăite în timpul zilei. Nu era bârfă sau bășcălie, ci un fel de glumă plină de duioșie. Pot spune că încropeau adevărate scenete, în care eroii principali erau chiar ei sau vecinii, rudele. În sat, majoritatea oamenilor purtau poreclă, astfel că nu se mai știa, uneori, care este numele real al unui om. Acest fel de a fi, de a percepe realitatea cu ochi senini i-a ajutat să facă față muncii fizice istovitoare. Conflictul era prezent și în relația cu fratele meu. Ne certam și rareori găseam ceva de făcut împreună care să ne apropie. Târziu, când am crescut, am început să realizăm că suntem uniți pentru totdeauna, chiar dacă distanțele vor încerca să ne despartă. Am devenit elevi, studenți, ne-am căsătorit, am plecat fiecare pe drumul lui. Veneam acasă destul de des, apoi lumea aceasta minunată a început să se rarefieze. Au plecat toți să locuiască în cer, mai întâi bunicul Irimia, din partea mamei, pe care îl iubeam cel mai mult, apoi, bunica din partea tatei, Ileana, femeie credincioasă, cu frică de Dumnezeu. Într-un singur an, în 1987, s-au stins bunicul patern, Dumitru, și mama, rămânând să mai traiască, câțiva ani buni, bunica maternă, Ioana. Vraja, magia au cam dispărut. Tata a supraviețuit și și-a dus crucea singurătății aproape trei decenii de viață.
Cum să uiți toate acestea? Cum să te detașezi de ceea ce a însemnat munca părinților. Au construit două case, la cea de-a doua folosind lemnăria și alte materiale recuperate de la prima casă. Au sădit viță de vie, pomi fructiferi, ne-au crescut pe noi, copii lor, și ne-au ajutat să terminăm studiile, dar și după ce ne-am întemeiat familiile. Au dat un rost vieții. Toate acestea și încă multe altele rămân undeva în conștiința și în inima noastră. Rămân definitiv. Ne dăm seama sau nu, dar noi suntem urmașii unui șir de generații: a părinților, bunicilor, strămoșilor. Purtăm pe chipul nostru trăsăturile lor fizice, iar în suflet și-au pus amprenta însușirile, emoțiile, deprinderile. Prin parcurgerea experiențelor de viață am desăvârșit ceea cea am moștenit sau dimpotrivă le-am coborât pe o treaptă mai joasă.
Suntem în viața exterioară copii, adolescenți, adulți, părinți, fii. Avem o profesie, o familie și continuăm să ducem mai departe, în maniera noastră proprie, ceea ce am învățat. Dar noi, oamenii, suntem mai mult decât atât. Avem o viață lăuntrică, însăși pornirea spre creativitate. Oare, suntem suficient de prezenți și atenți, ca să ne dăm seama cât este de importantă, de fapt, această a doua naștere. Când te trezești și îți începi propria călătorie spre miezul ființei. Te cufunzi în adâncuri și înlături zgura, cenușa gândurilor rele, spaima, frica, ura, invidia, neiertarea, resentimentele. Și cu cât cobori mai adânc în fântâna conștiinței, în urma ta, începe să apară o rază firavă de lumină. Depinde de tine să se transforme într-o mică flacară, la început, care să devină din ce în ce mai vie, flacăra iubirii. Acest drum e deosebit de anevoios, o mișcare continuă între viața exterioară, existența de fiecare zi, și viața lăuntrică, interioară, de urcuș pe o scară a virtuților. Acest dute-vino permanent este un proces continuu, plin de forță.
Da, s-a încheiat o etapă din viața noastră de copii ai părinților noștri. Casa părintească nu ne mai aparține. Poate, pentru noi, a fost singura soluție. E mai bine, așa. Imaginea casei părintești, având obloanele trase, cu portretul îndoliat al tatei pe masă, ne urmărea și în somn. Am plecat fiecare pe drumul lui, păstrând câteva fotografii, câte o fructieră din sticlă, cana preferată…

Rodica Dascălu
22 martie 2015
(revăzut și completat 18 ianuarie 2022)

veșmânt alb strălucitor

ai pornit la drum cu sufletul trist,
parcă toate problemele grave ale lumii
și-au găsit sălaș în tine însuți: efectele pandemiei
nu dau semne că s-ar opri, războiul, atât de aproape
de firea noastră, stă să înceapă. grijile tale, fără soluții…
să nu mai fugi de durere.
te obișnuiești greu cu acest gând.
să-ți faci din suferință prieten de drum
lung. poți trăi recunoștința pentru fiecare
rază de soare ce îți mângâie și astăzi chipul.
tocmai când erai convins că mai greu
de atât nu se poate, te-ai întâlnit
cu experiența unui om încercat.
înfățișarea lui reflectă
cea mai intensă lumină.
îți ceri iertare pentru îndoială.
în parcul orașului,
privești bustul lui Eminescu.
numai el e veșnic viu, celelalte
așa cum vin vor pleca în curând.
bustul lui Creangă nemuritorul. în preajma
lui ai contemplat măreția naturii. iată, și-a înnoit
veșmântul. e alb strălucitor și îți amintește despre
copilăria eternă. conexiunile pe care le faci te trimit
cu gândul la existența lui Dumnezeu. El îți vorbește
în felul Său, prin simboluri, oare, ești pregătit?

Rodica Dascalu
21 ianuarie 2022

tentația desprinderii

mergi pe aleile parcului. arborii desfrunziți nu au prea multe de oferit. doar piersicul din preajma lacului, ca de obicei, confundă anotimpurile. înmugurește. mălinul aplecat de vremuri e atât de trist fără minunatul lui veșmânt de flori albe, încât îți spui cu glas tare:
– Doamne, fii bun, te rog, dă-mi răgazul de a mai trăi o primăvară și încă una, să pot admira pomii înfloriți.
vorbești des cu tine însăți, te adresezi flăcării interioare, în care ai un partener de nădejde. ce te-ai fi făcut, oare, când, de atâtea ori, disperarea, îndoiala, descurajarea te-au învăluit strâns în mantia lor cenușie? Întotdeauna, natura îți vine în ajutor, vorbindu-ți. prin fiecare frunză sau petală, prin trilurile păsărilor sau limpezimea apelor. prin seninul cerului.
– Tu, Doamne, știi din timp câte praguri îmi sunt date să trec. și mai știi că ele sunt din ce în ce mai înalte.
grijuliu, ca un tată iubitor, mă pregătești, să pot face față încercării. îmi trimiți mesaje, semne, cărți, prieteni. îmi înlesnești întâlniri memorabile. credeam că sunt simple întâmplări, coincidențe. dar ele sunt daruri pentru care de cele mai multe ori nu sunt pregătită. pentru a primi un dar trebuie să fii la înălțimea vibrației acestuia, altfel îl pierzi. nu văd imediat rostul. trec ani, poate zeci de ani și întorcându-mă îmi amintesc. toate m-au ajutat să încep și un altfel de drum, care nu poate fi văzut cu ochii trupești. dar noua cale e benefică la întâlnirea cu obstacolul. aveam de ales, cale de mijloc nu era. mergeam alături cu drumul. de fiecare dată mi-ai sugerat sensul curgerii fluviului, albia firească. deși tentațiile desprinderii continuă să existe, Tu îmi veghezi pașii…

Rodica Dascalu
13 ianuarie 2022 ~

zbor peste ruine

obișnuiam să afirm că trecutul e șters.
mi-ai povestit, însă, cum neprevăzutul
ți-a spulberat temelia, locul în care
s-au înfiripat primele rădăcini.
nu-ți mai era cămin, încerc
să te liniștesc, pentru
a-ți atenua emoția.
există lucruri pe care le-au construit
generații în succesiune, mi-ai zis.
ele fac parte din genele tale.
singur nu ai sens,
degeaba încerci să te amăgești.
trecutul nu se mai poate schimba,
dar atitudinea față de tot ce a fost viață
cândva, iar acum s-a estompat sau s-a risipit,
este o lecție cum rar îți este dat să înțelegi.
păsări albe își deschid aripile peste ruine.
numai de-ai fi deschis să le asculți.

Rodica Dascălu
11 ianuarie 2022

fire nevăzute

pentru a înfrunta viscolul,
ignori timpul, depășești conturul
și te întorci în grădina amintirilor.
te prinzi de respirația strămoșilor.
sângele lor încă îți murmură în artere.
privești prin ochii lor și vezi cum ninge
zile în șir troienind curtea, casa, adăpostul
păsărilor. dar nimic nu te poate opri,
mergi înaintând anevoie prin nămeții înalți.
trenul va sosi în gară cu întârziere și astăzi.
în timpul călătoriei privești jocul dezordonat
al fulgilor de nea
sau asculți vântul cum spulberă zăpada
pe întinderea nemărginită a câmpiei,
însăși prefigurarea vuietului.
printre crengile desfrunzite ale copacilor,
întrezărești umbre, siluete străvezii
ocrotindu-te.
ai păstrat amprenta vocii lor.
acum aveți cam aceeași vârstă și
mai sunt atâtea de spus despre viața
netrăită despre tremurul dinaintea trecerii.

Rodica Dascalu
5 ianuarie 2022

Drumuri de ieri și de azi…

Anul 2018 și-a trăit ultimele ore. Dacă ar fi să-l definesc, aș folosi un singur cuvânt: drumuri. Singură sau împreună am străbătut nenumărate spații. Pașii m-au purtat în liniștea mănăstirilor, pe aleile parcurilor, grădinilor. În lumina caldă a caselor memoriale, muzeelor. 

M-am bucurat de darul trecerii anotimpurilor, continuând să merg pe căi bătătorite, dar mi s-au deschis și alte perspective. Ultimul grăunte de nisip din clepsidra timpului s-a scurs ușor. În genunchi, în fața crucii cu inscripțiile șterse de prea multă uitare, gândurile veghează. Spun în șoaptă o rugăciune pentru vii și adormiți. 

Amintirile tinereții îmi dau târcoale. Iarna îmi era cel mai greu. Locuiam împreună cu părinții și fratele meu, Viorel, mai mic cu cinci ani decât mine, în casa părintească. Cea de-a doua, construită cu un an înainte deînceperea liceului.

Acum când scriu, mi-am adus aminte de prima noastră casă, cea în care m-am născut.

Chiar tatăl meu mi-a vorbit, cândva, despre ea… 

După câteva nopți în care cântul greierilor a lipsit cu desăvârșire, iată, în această seară, de 27 august 2021, voi adormi ascultându-i. Închid ochii. De îndată, mă descopăr cu mulți ani în urmă, în grădina casei părintești. Cred că era cu vreo patru ani înainte de stingerea tatei, prin 2010, probabil. Nu sunt foarte sigură. Umăr lângă umăr stau de vorbă cu tata. Așezați pe băncuța de lemn acoperită cu o ”foiță din lână” în nuanțe de verde, țesută de mama. E aproape întuneric, dar sunetele înserării sunt prezente: țârâitul greierilor, lătratul câinilor undeva, în depărtare, vocile oamenilor, copiilor. Nu prea multe. Bolta cerului, despre care am spus că nu există, nicăieri în lume, alta la fel de frumoasă, ne privește. Stelele își trimit razele lor palide. Ne luminează gândurile. Ne deschid sufletele. Ne provoacă la mărturisiri. La sfârșitul lui august, corzile viței de vie, ușor aplecate de greutatea rodului, ciorchini albi și negri, parfumați și zemoși, iau aminte la tainica apropiere dintre mine și tata. Dacă vrei, întinzi brațul și poți culege un strugure. Nu sunt încă foarte copți. Abia au dat în pârg. Viața noastră nu a fost ușoară, simte nevoia să se destăinuie tata. Nu am avut la început de drum ”de nici unele”. Am muncit împreună cu maică-ta până la epuizare. Am construit prima casă pe un teren aflat în apropierea unui pârâu. Erai copilă dar probabil îți amintești cât de des se revărsa cursul apei inundându-ne casa. Pereții camerelor căpătaseră igrasie. În interior plutea un miros specific. Ne-am zis că, dacă vom continua să locuim în acest spațiu primejdios pentru sănătate, ne vom reproșa mereu că nu am avut grijă de voi, copiii noștri. Ne doream din tot sufletul să trăiți o viață frumoasă, să nu vă chinuiți cum ne chinuiam noi. Așa simpli cum eram ne-am gândit că școala v-ar putea salva. V-ar ajuta să vă desprindeți de traiul aspru, lipsit de orice orizont. Cum era viața noastră în acele vremuri tulburi, când nimic bun nu se întrezărea la orizont. Astfel primirea din partea socrului meu, Roșca Irimia, a unui teren numai bun de construit o casă, prin poziția pe care o avea, a venit ca un îndemn să părăsim locul. Și iată-ne, după câțiva ani, chiar înainte de examenul tău de admitere la liceu, mutați în casă nouă, cu fundație de ciment,pereți din cărămidă arsă și acoperiș din tablă. În noua noastră curte, mai târziu, maică-ta a plantat viță de vie, chiar dacă eu nu prea am fost de acord. Între timp s-a stins și ea, voi ați plecat pe drumurile voastre, iar eu sunt bătrân și atât de singur. 

Revenind la povestea inițială, spuneam că făceam naveta, zilnic, cu trenul personal, din stația CFR a satului Zoița până în orașul Râmnicu Sărat, unde învățam la Liceul ”Ștefan cel Mare”. Să fi fost poate prin clasa a X – a. În acea vreme, iernile erau grele, ningea abundent zile în șir, troienind casele, adăposturile pentru păsări și animale, gardurile, șoseaua nepietruită care ducea spre gară. 

Indiferent de starea vremii, aveam un ritual pe care îl respectam cu rigoare. Soneria ceasului mecanic suna strident și îndelung în jurul orei trei dimineața. Parcă îi aud și acum sunetul. Uneori, mă trezeam destul de greu, opream soneria și adormeam la loc. Dar de cele mai multe ori, mă activam rapid, apoi aprindeam lampa ”cu gaz”. Albă, cu motive florale, cu picior, de masă. În cameră mai exista o lampă de perete, cu oglindă. Teancul cu manuale și caiete era pregătit de cu seară. Mă aștepta. Mai întâi îmi rezolvam problemele la matematică. Continuam să învăț la celelalte obiecte. În cele din urmă, îmi scriam temele. În acest timp sticla lămpii se afuma, lumina era tot mai „chioară”, cum obișnuia să spună mama, iar fitilul din bumbac impregnat cu petrol lampant emana un miros înțepător care îmi provoca usturimea ochilor. Nu îmi aduc aminte dacă mâncam ceva dimineața, probabil că da. Mama avea grijă să-mi pregătească micul dejun, problema era dacă aveam timp să mă bucur de ceaiul aburind și de o gustare frugală. Trenul sosea în gară, foarte devreme, în jurul orei șase și un sfert. Tata, atent, ca întotdeauna de-a lungul întregii lui vieți, nu uita să-mi dea câțiva bănuți pentru a-mi cumpăra de mâncare în pauza orelor de curs. Era momentul când mirosul apetisant al plăcintelor calde aduse de la o patiserie din oraș pătrundea în toate cotloanele clasei.

În general, orarul CFR era respectat cu strictețe. Iarna însă, trenurile veneau cu întârziere iar noi, elevii, dar și ceilalți navetiști din sat stăteam câte o oră, uneori și mai mult, într-o sală de așteptare insalubră, în jurul unei sobe de teracotă, în care nu ardea niciodată focul. Locomotiva intra în stație gâfâind de greutatea vagoanelor de călători. Pe parcursul celor cincisprezece minute de mers era timp să vorbim între noi, tinerii, sau să ascultăm poveștile oamenilor din compartiment. Sau priveam pe geam jocul fulgilor de nea, întinderea nesfârșită a câmpiei pe care vântul spulbera zăpada. Sau ascultam vuietul viscolului la întrecere cu șuieratul locomotivei cu abur. 

Din gara orașului mai aveam de mers o distanță apreciabilă până la liceu, drumul urcând pe o pantă, destul de abruptă. După terminarea orelor nu aveam unde să mă grăbesc. Colegii de clasă, care locuiau în oraș, plecau spre casele lor. Aveau parte de o cameră încălzită și un bol cu supă caldă. Eu rămâneam în clasă. Trenul de întoarcere sosea în gară în jurul orei șaisprezece. Așa că, aveam timp suficient să rezolv câteva teme pentru a doua zi sau mai degrabă să citesc o carte. 

Când, în sfârșit, ajungeam acasă, în sat începea să coboare pâcla înserării. Mâncam cu poftă ceea ce îmi pregătea mama, mereu îngrijorată până când mă vedea intrând pe poartă. După “maratonul zilei”, adormeam imediat. a doua zi la ora trei, același ritm trepidant. 

Privind în urmă, încerc să înțeleg de unde îmi luam puterea de a face față efortului zilnic. Cât despre ceea ce gândeam nu-mi amintesc prea multe. Știu doar că totul mi se părea firesc ba, mai mult, eram veselă, iar când nu se afla nimeni prin preajmă, cântam cu patos frânturi din piesele muzicale difuzate în acea vreme, la radio. 

Descopăr zilnic seninul sau cenușiul sau tristețea, dar mereu știu că dincolo de ele viața curge, precum un fluviu imens și binecuvântat. Obișnuiam să spun că fluviul este indiferent… dar nu este adevărat. Când și când viața are pentru noi oferte de destin. Este viziunea ei pentru noi, este ceea ce crede ea că este mai bine pentru noi, oamenii. Să ne aliniem curgerii ei. De cele mai multe ori, nu vedem aceste atingeri și chemări. Ne continuăm drumurile noastre alături de cel al vieții, uitând că visele, iluziile, fantasmele, adică tot ce ține de voința omenească, nu sunt susținute în banda noastră de energie, acel geniu lăuntric pe care îl are fiecare om. E o luptă permanentă între destin și voința omenească. Rareori acestea coincid. Dacă suntem atenți auzim cum în liniște Dumnezeu ne vorbește. Ajutându-ne să ne păstrăm cadența. Atunci, în primăvara vieții, în ciuda greutăților, eu îmi păstram bucuria, cântând și de ce nu, schițând uneori și câțiva pași de dans. Acea stare de bine se explică prin faptul că eram atentă la chemarea delicată a șuvoiului de neoprit al vieții… Eram în armonie cu mine însămi, cu părinții, cu școala, cu viața…

Rodica Dascălu

2 ianuarie 2019 ( reactualizat 4 ianuarie 2022 )

înflorire

nu ai ajuns încă să-ți descoperi
flacăra. de aceea te surprinzi,
uneori, reflectând:
imaginea că ești o creangă
în pomul părinților, bunicilor,
strămoșilor tăi nu e un adevăr.
desprinde-te de cuib,
el nu face altceva decât
să-ți îngrădească libertatea.
dar libertatea este tocmai priceperea
de a-ți împodobi spațiul interior,
al cărui garant este adevărul.
vei descifra
rostul călătoriei
mergând, învățând
să nu mai fugi de durere.
talanții primiți în dar îți vor fi
inspirație. doar așa vei face saltul.
o priveliște tulburătoare se naște.
ramura înflorită a unui măr
legănându-se ușor
în plină iarnă.

Rodica Dascalu
31 decembrie 2021
*

îmblânzire

rătăcești la marginea timpului
te întorci în noaptea ta albastră.
frigul te învăluie.
ai vrea să-l domolești.
întotdeauna, ai crezut că în tine
totul e senin iar temeri nu există.
până atunci, însă, ai de înfruntat
valuri înspumate, ziduri înalte,
ecouri stranii, bariere.
e vremea colindelor
a nașterii pruncului Iisus.
în spatele ferestrei, aștepți.
vântul leagănă lin ornamentul
de Crăciun. animați de spiritul
sărbătorii, oamenii aleargă.
dintr-o clipă în alta
stă să-nceapă ninsoarea.
cuibul tău, o corabie în derivă
pe o mare neliniștită de întrebări.
dacă așteptarea îți va fi zadarnică
ordinea cosmică nu se tulbură.
îți percepi desprinderea.
dar, la cât de amețitor e ritmul
chiar și singurătatea e relativă.
oricând un tsunami deschide ușa.
universul te cheamă. răspunde-i.
dincolo de bine și rău ești tu.
porți în tine focul iar frigul
oricât de aprig ar fi
se îmblânzește.
rădăcinile te cheamă.
de sărbători, poți ieși din timp.

Rodica Dascalu
19 decembrie 2021