vor crește împreună

prezența copiilor înviorează peisajul cu arbori.
primăvara târzie plină de muguri freamătă.
ascult uimită glasurile zglobii. cântecul
păsărilor, aproape estompat.
copiii, vlăstare vii, apoi arbori în devenire,
își vor picta propria coroană în timp.
prin roadele talentului vor țese
o altă realitate. vizualizez șuvoiul vieții.
curge impetuos. i-ar dori oprirea pandemia.
viața continuă.
ne sincronizăm cu însuși viul cosmic.
numai așa înfruntăm obstacole.
depășim margini,
atingem trepte lăuntrice.
două fetițe mângâie cu duioșie
doi puieți de brad plantați de curând.
copii și brăduți, la fel de înalți.
vor crește împreună.

Rodica Dascălu

13 aprilie 2021

un alt mălin, la fel de fragil

mi-e sufletul greu, precum aripile unei păsări surprinse pe câmp de o ploaie torențială. ce pot face să nu-mi pierd bucuria? o simt încă vie într-un cotlon al inimii, împrăștiind câteva raze palide. primăvara țâșnește prin mii de muguri. alerg aproape de la un arbore la altul, în parcul singuratic. în câteva zile se va întâmpla o minune, explozia multicoloră a florilor. e minunată prietenia copacilor. ei îți ascultă tumultul gândurilor. sunt discreți. nu îți reproșează. nu te rănesc, ei înșiși fiind plini de răni. sunt fericiți că le ești în preajmă și îi admiri. astăzi, pe lângă prietenul meu prețios, mălinul încovoiat de o iarnă prea grea, am aflat la câțiva pași distanță o poveste emoționantă. observ silueta unui alt mălin, având tulpina aplecată, frântă brutal din rădăcină. dar pomii ca și oamenii nu acceptă să moară așa ușor. în cădere, mălinul descoperă o soluție salvatoare, un pin. poate de aceeași vârstă, dar drept, maiestuos, cu o coroană vie, foșnitoare. mălinul se oprește din cădere. se sprijină de trunchiul puternic al pinului și rămân împreună. aproape îngenungheat își urmează destinul. crește, înmugurește, înflorește și chiar rodește. o îmbrățișare demnă de lumea oamenilor. pinul are încă o coroană, pe cea a mălinului, ale cărui ramuri sunt orientate spre pământul ce îi hrănește deopotrivă. dar minune, vârful crengilor se înalță, în căutarea luminii. cerul îi veghează și le binecuvântează prietenia. dacă iubim natura, ea ne vorbește. nu sunt puține poveștile ei… o bucurie fără motiv mă inundă…

Rodica Dascălu

12 aprilie 2021

12 aprilie 2021

binecuvântare

merg pe aleea grădinii și șoptesc: îți mulțumesc, Doamne, pentru o nouă primăvară! simt căldura respirației Tale prin fiecare celulă a inimii. îmi ești atât de aproape încât oprindu-mă din alergare, Te recunosc în liniștea profundă a naturii, tulburată ușor de trilurile păsărilor. te văd în poienița cu toporași, în galbenul tufelor de forsiția și în orice rază de soare. mă bucur când îmi văd umbra. e dovada vie că trăiesc. iartă-mă, dacă, absorbită prea mult de împlinirea propriilor dorințe, uit de Tine. îmi dai putere când celălalt este pe primul loc în sfera frământărilor, iar eu învăț să uit de îngrijorările mele. e singura cale de a ajunge la Tine. doar atunci pot accesa darul, o infinitate de lumi ce abia așteaptă să se trezească la viață…

Rodica Dascalu

9 aprilie 2021

la plecarea unei mame

motto:
”Şi numai când pămantul vă va cere ce i trupesc în voi,
veţi dansa cu adevărat.” Kahlil Gibran

~ la plecarea unei mame ~

copila șoptește: vă rog, aș vrea
să o mai pot privi, măcar o dată!
nu e posibil, vine răspunsul
stins al celor din jur care
au ales să fie sprijin,
mângâiere.
pășesc îndurerați
în urma unui sicriu închis.
mama nu mai poate privi cerul.
nu-și mai poate lua rămas bun.

ușile bisericii sunt larg deschise.
la câțiva pași distanță, doi preoți
slujesc, își stăpânesc cu greu emoția.
fiica cea mare găsește tăria în ea însăși
să mulțumească mamei.
cuvintele rostite sunt energie.
un fior îi străbate întreaga ființă,
îi va purta vie recunoștință.
va avea grijă de sora mai mică.
câteva candele luminează. pâlpâie.
primăvara continuă să aprindă
mugurii pomilor pe care ea,
cea care a trecut hotarul,
i-a sădit în curtea casei.
spera din toată inima
să le admire florile,
să-i vadă cum
rodesc.

chiar dacă nimic nu va mai fi la fel,
lucrarea solidă, căreia mama
i-a pus temelie, va dăinui
mai mult decât fragila
picătură de sânge.
două surori îmbrățișate suspină.
tatăl le cuprinde cu brațele
sale vlăguite de boală
învăluindu-le.

Rodica Dascalu
7 aprilie 2021


fulgere răzlețe

”Principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa.” _ Anton Cehov, Pescăruşul

cine sunt? un om care își poartă crucea. uneori, durerea se cuibărește, crește asemeni bulgărelui de zăpadă, rostogolindu-se. când uiți că viața îți este partener, încercarea rodește. fructele ei se numesc deznădejde, boală, alunecare în abisul singurătății. te învârți într-un cerc fără ieșire. așa se întâmplă când nu ești în dialog cu Dumnezeu. când ai încredere în viață, partenerul tău subtil, descoperi ființa interioară. adică ai acces la intuiție. poți anticipa situații. dovedești rezistență la intimidare. ai însușirea de a lua decizii. privești frontal piedicile ivite. treci mai ușor prin momente limită, chiar dacă acestea îți cer asumarea unui risc major. sau alegerea celui mai eficient drum dintr-o multitudine de soluții posibile. dacă vrei să supraviețuiești va trebui să depășești margini, să respiri în același ritm cu viul cosmic. procesul e rapid. timpul pare tot mai scurt. devin atentă. ascult. învăț. accept. după fiecare ieșire la liman apar scânteieri de bucurie, fulgere răzlețe, ce rescriu cu răbdare o harta interioară. calea spre sursă e atât de îngustă încât nu pot merge doi decât dacă formează un întreg. scrisul în propriul suflet, în permanentă relație cu celălalt…

Rodica Dascălu
5 aprilie 2021

primăvară

purtată de adierea începutului,
primăvara umple inimi cu petale.
o povară greu de înțeles ne apasă.
umerii noștri fragili, tot mai încovoiați.
în lume e atâta haos încât,
chiar străduindu-ne să ieșim
din labirint, neliniștea pasului în
gol există, nesiguranța zilei rămâne.
doar anotimpul învierii mai poate
alunga ceața. primăvara își vede
de drum. trezește universul
la viață împrăștiind lumină.
ochii prind căteva raze.
trăiesc din plin seninul clipei.

Rodica Dascalu
2 aprilie 2021

disoluție

e miezul nopții. începe timid
sărbătoarea Bunei Vestiri.
să punem pâine și sare
pe pragul casei
hrană pentru îngeri.
sau poate ar fi bine să presărăm
hrană sfântă pe prag de suflet.
deschidem ușa celor care
aduc vești bune. suntem
mereu în așteptare.
dizolvarea lumii continuă
în ritm alert. tic-tac. tic-tac.
eu și tata, cândva împreună.
tăcerea era adâncă, stranie.
ceasul neobosit puncta trecerea.
acum alt ceas, același mesaj.
timpul nu mai are răbdare.
oare vom ști vreodată
ce este iubirea?

Rodica Dascălu
25 martie 2021

tăcuta aniversare…

Ieri, 22 martie 2021, dimineață devreme, m-am plimbat pe aleile singuratice ale Parcului Cancicov. Deși atmosfera este gri-cenușie, viața se simte pulsând pretutindeni, în gazonul verde, în fiecare arbore și în fiecare tulpină de trandafir. Dacă vrei, poți auzi sevele cum se pregătesc. Sau cântecele păsărilor, atât cât le poți desluși. Croncănitul ciorilor este mai strident ca niciodată. Astăzi am privit ciorile cu bunăvoință. Sunt harnice, poartă în cioc frunze sau crenguțe uscate și își repară cuiburile. Vizita mea în parc a avut un scop precis. Să văd ce face mălinul încovoiat de zăpezile de altădată, de povara timpului. Anul trecut, intrarea în parc a fost interzisă, chiar în perioada de înflorire a mălinului, la începutul lunii aprilie. Mi-a părut rău că nu-mi pot vedea copacul preferat înflorit. Stând la fereastră, visam la florile lui mici, grupate în buchețele albe, frumos mirositoare. Acum, crengile mălinului sunt pline de muguri. M-am bucurat să-l revăd. I-am fotografiat silueta aplecată. Privindu-l am încercat sentimentul că îmi face o invitație la smerenie, tăcere, reflecție…
Am aflat că ieri a fost Ziua Parcului Cancicov…
Într-o zi de 22 martie, în anul 1935, s-a emis certificatul lui de naștere…

La mulți ani bătrânei noastre grădini!

Rodica Dascalu
23 martie 2021

vei spune un da apăsat vieți

nimeni nu-ți poate hotărî
calea spre spațiul vital,
unde, prin darul primit
vei înălța o casă.
cuvântul viu îi va fi temelie.

de prea multe ori, convingeri
false ți-au limitat dreptul
de a fi, de a avea viziuni.
suntem diferiți, aflați mereu
în alte etape de creștere.
dialogul condus de orgolii
înalță ziduri de gheață,
doar smerenia le mai
poate înlătura, topindu-le.
vorbești cu Dumnezeu prin
celălalt. dialogul simplu, în duh,
zidește punți de lumină. creăm
intensitate împreună. în fața
icoanei o fereastră se
deschide spre cer.
îți ridici privirea și
mulțumești.


Rodica Dascălu
18 – 19 martie 2021

fereastră efemeră

plină de elan îmi imaginam
proiecte, încercam etape.
iluzii. destrămare.
un abur se ridică din
pământul pe care tocmai
s-a topit orice urmă de nea.
mă întorc în spațiul unde
au rămas uși în așteptare.
pe o spirală a curgerii
transfigurez orice provocare.
învăț. în procesul trecerii totul
se repetă, dar o altă treaptă
găzduiește popasul,
amplu amfiteatru, unde
se predă cursul închiderii
conexiunii cu înțelegere.
cu eliberare în lumină.
în locul unde am renunțat
desprinzându-mă
mă regăsesc.
îmi potrivesc pasul
torentului. nu suntem
decât ferestre deschise
fugar pe ecranul nemărginirii.

Rodica Dascălu

15 – 16 martie 2021