La mulți ani, Vlad!

La mulți ani, Vlad! 

21 februarie, zi aniversară… 
s-a născut fiul nostru, Vlad. nimic nu a mai fost gri și monoton. ca și cum un vârtej cosmic m-a absorbit și nu mi-a mai dat voie să mă așez. să-mi trag sufletul. să inspir o gură de oxigen… mai întâi, a fost copilăria, cu inocența, rezistența, surprizele care nu încetau să vină… iar eu, o mamă neștiutoare și copleșită de grija creșterii unui copil… nimeni nu te învață să fii mamă. norocul cel mare a luat chipul blând al prietenilor, părinților, al celebrei cărți: ”Mama și copilul”.
a urmat perioada primilor ani de școală. concursuri școlare. comentarii literare. culegeri de algebră, geometrie, trigonometrie…
primul calculator, al doilea, al treilea. internetul și costurile lui exorbitante. pasiunea pentru programare, reviste de specialitate.
lotul național, olimpic, tabere de pregătire în diferite orașe, țări. orice plecare era o aventură, mai ales, călătoriile cu avionul. nu erau telefoane mobile. tremuram zile și nopți până îi auzeam glasul stins de la celălalt capăt al firului. m-a ajutat rugăciunea.
a venit momentul schimbării pentru mine, când a trebuit să învăț să lucrez pe calculator. tot ce știam până la un moment dat s-a transformat în altceva, în forme și structuri noi. învăț sub îndrumarea severă a fiului, îmi configurează primele file de calcul. dar acestea se schimbă în fiecare lună. învăț singură. redefinesc. mă adaptez noilor condiții de lucru. nu e ușor. între timp părinții au nevoie de ajutor. de ajutor are nevoie și copilul stabilit în străinătate, unde ajung de două ori pe an. încep să văd lumea altfel. sunt atât de fascinată de noua perspectivă de a privi natura, arhitectura orașelor, muzeele, încât pentru a nu-mi pierde impresiile încep să scriu, dar nu suficient… nu este timp. vin problemele proprii de sănătate. Vlad și soțul mă ajută, îmi sunt mereu aproape. începusem să cred că sensul vieții mele e copilul, eram precum o umbră a lui. deodată se oprește și spune: mama, să știi că tu ai rostul tău care e diferit de drumul meu. nu mă gândisem niciodată că aș putea face altceva decât să mă dedic trup și suflet copilului. ultima experiență de viață parcursă m-a ajutat să înțeleg că viața lăuntrică e tot ceea ce contează, și că va trebui să-mi aflu propria cale. drumurile noastre curg, sufletele noastre se împlinesc, unul în preajma celuilalt… ne inspirăm, creștem spiritual, într-un ritm mai alert sau mai domol iar uneori chiar ne oprim. dar mișcarea există și continuă…
îți mulțumim, Vlad, fiindcă ne ești umăr în frumoasa călătorie!
îți mulțumim, Vlad, fiindcă de la tine am învățat să simplificăm lucrurile!
îți mulțumesc, Vlad, că m-ai învățat să nu mă opresc, indiferent cât îmi este sau ne este de greu.

Rodica Dascălu

21 februarie 2021


arta de a trăi

sunt proiectată într-un timp
în care eu însămi, ceilalți, întreaga
țesătură a lumii își schimbă valorile.
totul îmi sugerează o oprire de drum.

ordinea și sensul a ceea ce trăiam
se pierd în furtuna neprevăzutului.
acceptând asperitățile existenței,
descopăr fața ascunsă a vieții,
numai așa supraviețuiesc.

voi fi salvată, îmi șoptesc!
sunt prinsă în însăși plasa viului.
fericirea nu este opusul dramelor.
moartea nu este opusul vieții.
în chiar miezul degradării
pot apărea pepite de
bucurie, de rost
de echilibru.

a trăi chiar este o artă.

Rodica Dascalu

20 februarie 2021

bucuria de a fi

o dimineață rece de februarie.
caut cu privirea dreptunghiul
magic, fereastra care mă
conectează la univers.
nu o văd
decât dacă aleg
să trăiesc bucuria
de a fi, indiferent cât
de aprig a fost coșmarul
nopții. primele raze ating pereții
cenușii ai clădirilor. răsfoiesc
un album cu imagini despre
un tărâm de vis străbătut
cândva unde nu voi mai
ajunge vreodată. sau
cine știe, poate, îl
voi mai întâlni.
sufletul freamătă
la vederea în imaginație
a măreției muntelui
înălțându-se
direct din apă.
dacă mă gândesc
bine, la doi pași de zona
unde mă aflu se desfășoară
un peisaj asemănător într-un
alt spațiu, Lacul Bâtca Doamnei.
maiestuoase, lebedele plutesc
pe limpezimea apei, oferindu-ne
frumusețe aici, acasă. în depărtare
crestele munților sprijină cerul senin.

Rodica Dascalu, 19 februarie 2021 ~

reflecții

ofilindu-se, florile
au ceva din tristețea
omului înaintea trecerii.
trandafirul își apleacă
inflorescența într-un
gest de smerenie.
ajuns la apusul
existenței,
împăcat sau
nu, omul se stinge.
moartea este o taină.
numai la un pas distanță,
într-un alt anotimp, câteva
lalele galbene se pregătesc
de plecare. cade ușor o petală,
apoi alta, precum lacrimile.
copacii dar și florile
mor în picioare.
sunt piesă într-un joc precis
proiectat. devin responsabilă
sau pot pleca fără să fi încercat,
măcar o singură dată, ușa
spre dincolo.
deschizând-o
aș fi trăit bucuria deși
percep că multe răni mai
sângerează încă. accept greu
finalul, o aspră întrerupere a viului.
înțelept ar fi să nu-mi fie teamă de
moarte ci mai ales de viața netrăită
la adevărata ei intensitate și culoare.

Rodica Dascălu

17 februarie 2021

dantela nevăzută a vieții

îmi place atât de mult ninsoarea
încât urmăresc minute în șir
zborul dezordonat
al fulgilor de nea.
fără să-mi las chipul atins
privesc pe fereastră.

ador singurătatea
deși nu e greu de observat
graba de a mă urca în primul tren
pentru a ajunge undeva, la țărmul
mării sau la munte, cât mai departe.
îmi este imposibil să mă așez
la taifas cu mine însămi.

clădesc blând cu migală, ascult.
vine o zi când aud un îndemn:
dăruiește întreaga ta avere!
într-o clipă, tot ce-am adunat,
străbătând drumul arătat
de busola interioară,
ridicându-mă deasupra
constrângerilor
se împrăștie,
cădere a mugurilor fragili
într-o primăvară prea timpurie.

Rodica Dascălu

15 februarie 2021




pe gânduri

îmi lipsește abilitatea
de a-mi folosi zestrea,
un arbore cu ramurile
aplecate de atâtea roade.
crezând că înțelepciunea
o voi găsi în exterior,
am căutat-o în natură,
în artă și mai ales în inima
oamenilor întâlniți. pentru
a ajunge împăcată în fața morții,
scriu. așa o voi învinge, îmi spun!
durerea și lama unui cuțit au înțeles.
înlătur înveliș după înveliș,
reflectând atent asupra
elementelor păstrate,
poate prin șlefuire voi descoperi
o bijuterie, dăruind-o celuilalt
capătă valoare. nu poți trăi
bucuria decât împreună.
durere și bucurie.
linia care le desparte trece
prin spațiul interior al fiecăruia.
în orice inimă încercată există
un strop de speranță sau
în cea mai deschisă dintre ele
rămâne o umbră de durere.
dincolo de ele ești tu,
cel autentic.

Rodica Dascălu

10 februarie 2021

o emoție continuă

mă regăsesc adesea în locul
unde apa reflectă lumina.
neobosita sa curgere
șlefuiește stânca îndoielii.

susurul tainic al valurilor
alungă emoția gravă, frica.
iubind încercarea, mă întorc
spre centrul făpturii. tristețea,
apă întunecată, cât poate fi de
măreață, când raza speranței
plutește, atingând-o!

râul învolburat al trăirilor
scaldă malurile așteptării
unui răsărit, oglindindu-se
în limpezimea lacului. cunoaște
neliniștea cascadei înaintea căderii.
ajuns în preajma mării,
aruncă o privire în urmă
spunându-și: asta a fost tot,
îmi voi dărui zestrea nemărginirii.

apa, o emoție continuă, viață.

Rodica Dascălu

2 februarie 2021

joc de linii

privesc dincolo de fereastra clar conturată. luna plină alunecă. ochiul lăuntric vede. mângâie crengile desfrunzite lumina. proiectându-le profilul delicat pe ecranul șters al nopții apare un joc de linii. intersecții de drumuri, noduri, figuri geometrice ferm desenate. sunt minuscul nod viu în câmpul de forțe. nervuri vin și pleacă în țesătura nevăzută iar eu învăț încă să merg. umbra mă însoțește pe drumul ales.

Rodica Dascălu

25 ianuarie 2021

diademă tricoloră

gânduri scăldate-n iubire mă poartă prin Împărăția lui Dumnezeu. mă întâmpină norii învăluiți în nimb roșiatic, câmpiile nesfârșite de senin… cete de îngeri se rotesc, plutesc în spirală spre pământ, purtând mesaje divine iar noi, oamenii, abia dacă le vedem, întrezărind cu greu limbajul. de cele mai multe ori, suntem plecați în căutare de răspunsuri limpezi la numeroasele provocări ale existenței. doar că drumul ales nu este, întotdeauna, cel cu rost. pe tărâmul tainelor, trăiesc nerăbdarea de a descoperi locuri și suflete și, mai presus de toate, conexiunea aceea interioară, de dincolo de aparență… uneori, chiar o văd: pare a fi precum diadema tricoloră ce însoțește mersul tinerelor familii. copiii lor, plini de vioiciune și zâmbet, flutură câte un steag tricolor în miniatură. vor să ne facă atenți că, pentru ei, este important să-și țină părinții de mână, aici, acasă, unde le este cuibul, leagănul…

Rodica Dascălu

24 ianuarie 2021

de ziua fotografiei

străbat parcul îmbrăcat în alb.
admir peisajul de iarnă,
spunându-mi:
voi ajunge la întâlnire,
locul magic unde astăzi
se ridică vălul dens al uitării.
un om, cometă grandioasă care
a luminat cândva deasupra unui
spațiu viu, merită din plin aplauze.

chemarea mea de a admira
imagini care vorbesc cât
sute de cuvinte
oglindește nerăbdarea
de a alerga după himere.

și totuși, dacă știi s-o citești,
fotografia are putere
și puterea ei crește în timp.
când însoțește cuvântul scris
reflectă un mod de a lăsa urme.
sunt cu mult mai trainice decât
cele efemere, desenate fugar
pe vasta pătură de nea
a existenței.

Rodica Dascălu

20 ianuarie 2021