Arhive lunare: iulie 2021

miracolul există

gândurile își continuă dansul.
pentru scurt timp intră în dialog
apoi devin contradictorii
rareori se aliniază.
în cele din urmă curg în aceeași
albie sinuoasă a propriului tău râu.
simți stropii lor reci
atingându-ți ochii închiși.
frica de risipire a timpului rămas
acoperă precum o pleoapă irisul
un simbol ascuns al dorinței
de a da lumilor tale sclipiri
de diamant.
voința, altădată de neoprit,
nu mai are calitatea unui laser
performant. din lăuntru îți tragi
puterea de a vedea cu inima.
suntem veseli sau triști
aprigi sau duioși.
lumina verii ne mângâie deopotrivă.
zbuciumul interior pare de neluat
în seamă, când te inundă
frumusețea. un petec de cer
o poiană cu flori, câțiva copii
dornici de joc sunt tot atâtea
motive de a trăi conștient.
miracolul există la fiecare pas.

Rodica Dascalu
22 iulie 2021

întregire

privești în ochi declinul
doar așa îți poți reconfigura
drumul. răsfoiești toate tristețile
lumii. printre rânduri vei descoperi
înțelepciunea sau
frumusețea sau
bucuria.
trăim împreună
fiecare fiind în armonie
cu propria sa ființă.
există însă ceva esențial
pentru întregirea unui cuib
intenția comună de a iubi marea
de a îngriji o grădină sau de a urca
muntele să ne oglindim chipul
în apa cristalină a lacului
întrezărind misterul
infinitului tărâm
subacvatic.

Rodica Dascălu
12 iulie 2021

o inimă mare ne privește

Îmi amintesc iarba tunsă scurt, umbrele prelungi, gardul viu ajustat de o mână iscusită, covorul multicolor țesut în nuanțe stinse. Cred că era toamnă, când am fost ultima dată aici, în Parcul Gherăiești. Frunzele arămii dansau în cădere, rezonând cu dansul copiilor de pe micuța scenă. Vântul răvășea frunzișul arborilor seculari și, sub ochii mei, o simfonie unică se înălța în univers. Acum, în plină vară, am revenit, amintirile sunt încă vii. Dar, surpriză, în loc de pădurea aerisită cu vizibilitate până în cele mai îndepărtate cotloane întâlnesc o zonă sălbatică, aproape de nerecunoscut. Ierburile cresc la întâmplare, lăstarii viguroși acoperă siluetele arborilor falnici. Unii dintre aceștia trăiesc o grea suferință. Sunt copleșiți de boli, mă gândesc, mai ales, la bătrânii castani, care au deja frunzele maronii sau mai degrabă arse. Totuși, în jurul spațiului de joacă pentru copii, pe o suprafață de câțiva zeci de metri pătrați, iarba a fost cosită, s-au instalat leagăne noi, foișorul din lemn arată încă bine. Este aproape singura întindere accesibilă în parcul imens, aflat în preajma râului Bistrița. În hățișul de plante crescute fără rost și scaieți înfloriți, un arbust de măceș prin florile lui delicate dorește să spună că nu-i totul pierdut, apoi un fir solitar de lumânărică apare timid, luminând alt colț al grădinii. În poienița unde am poposit, admir tufele înalte cu flori asemănătoare mușețelului. Încerc să străbat cu privirea, ca de obicei, dincolo de ramurile ce se cheamă între ele, se apropie, desenând ochi de lumină. O inimă uriașă mă privește adânc iar eu îi răspund. La plecare, simt părere de rău. Parcă mă despart de cineva drag, la destinul căruia pusesem și eu umărul iar acum, descoperindu-l peste ani, am vaga senzație că este altcineva. Nu mai păstrează nimic din ceea ce am sădit cu iubire, cândva. Doar un pâlc de puieți, oază de adevăr în imensul haos, își oferă verdele crud celor care încă mai cred că nimic nu este static și de neoprit. Suntem în mișcare continuă…

7 iulie 2019, Parcul Gherăiești
8 iulie 2021 (revăzut)

un singur șuvoi

un singur șuvoi

nu ești o insulă stingheră
ci un petic din țărmul în perpetuă
modelare, efect imediat al fluxului
și refluxului sau ești o creangă
din arborele clădit în timp.
dacă furtuna prin intensitatea
ei îi smulge o ramură
întreaga structură suferă
cum orice plajă se destramă
când marea îi răpește un pumn
de nisip. ești tot mai sărac și mai
singur când pleacă cel care a sădit
în tine miezul unui început.
când îți cunoști rădăcinile
toți crinii nu sunt decât o singură
floare iar toate viețile nu sunt decât
un singur șuvoi de neoprit.

Rodica Dascalu
9 iulie 2021

ești parte dintr-un întreg

nu stai la soare în amiaza
zilei să-ți bronzezi intens pielea
nu intri în apă să-ți alungi îndoiala.
de ce vii la mare, în fiecare vară?
poate, fiindcă trăiești sentimentul
firesc al întoarcerii acasă, la cineva
apropiat, care te așteaptă
cu un spic de grâu copt
în mâinile bătătorite de
muncă istovitoare.
soarele plutește pe tărâmul
nemărginirii și îți spune
bine-ai venit.
în tinerețe, era importantă
culoarea ciocolatie a trupului.
acum, asculți refrenul valurilor
privești răsăritul și îți spui:
dimineața este mereu
de partea mea. iată,
începe o altă zi.

admiri seninul cerului.
auzi șoapta apusului căruia
îi este încă dor de verdele grădinii
de transfigurarea vie a poveștilor.
te oprești fascinat în fața
sculpturii. recunoști mâinile
mamei. sunt vânjoase, aprige
dar în același timp fragile precum
întreaga ei făptură de vis.
privindu-i chipul ferm, părul lung,
picioarele desculțe călcând apăsat
pământul, te regăsești
parte din armonia trupului ei
însăși armonia întregului cosmos.

Rodica Dascalu ~

2 iulie 2021