Arhive lunare: septembrie 2014

DIN ZICERILE PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

DIN ZICERILE PĂRINTELUI ARSENIE BOCA
EXPLICATE DE PĂRINTELE TEOFIL PĂRĂIAN

„Naşteţi-vã sfinţi!”

Părintele Arsenie îi îndemna pe oameni sã nascã sfinţi. Bineînţeles cã pentru a naşte sfinţi trebuie sã fii sfînt sau trebuie sã tragi de tine spre idealul sfinţeniei. Si cînd începem sã ne ocupãm de noi înşine, putem sã ne cunoaştem, sã aflãm negativele noastre, sã cunoaştem încãrcãtura datã de alţii şi pusã în noi, s-o rezolvãm, dar aceasta cere timp şi ostenealã.

„În mintea strîmbã şi lucrul drept se strîmbã”

Aşa obişnuia sã spunã pãrintele Arsenie, care urmãrea pentru oameni o minte dreaptã şi lucruri drepte şi îndreptate de mintea cea bunã. Valoarea acestui cuvînt o intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întîmplã des, cãci noi îl aducem înaintea vizitatorilor şi închinãtorilor noştri, mai ales atunci cînd au prilejul sã vadã o picturã a pãrintelui Arsenie reprezentînd Adormirea Maicii Domnului, picturã în faţa cãreia se opresc cu admiraţie mulţi dintre cei ce viziteazã Mãnãstirea Brîncoveanu de la Sîmbãta. Mintea se strîmbã în urma patimilor şi se îndreaptã pe mãsura curãţirii de patimi. Cînd mintea se îndreaptã, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „In mintea strîmbã si lucrul drept se strîmbã”. Asta le place la mulţi, am bãgat de seamã cã le place. Cînd le spun cã Pãrintele a zis cã „în mintea strîmbã şi lucrul drept se strîmbã”, oamenii rîd în general. De ce rîd? Pentru cã îşi dau seama cã aşa e. Numai cã e greu sã ştii cînd ţi-e mintea strîmbã.

„Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse”

Cuvîntul acesta ne aduce aminte de un cuvînt asemãnãtor, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfînt trist este un trist sfînt”. Pãrintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastrã fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Sãi : „Acestea vi le spun cã bucuria Mea sã fie întru voi şi cã bucuria voastrã sã fie deplinã” (Ioan 15, 11).

„Ajutaţi-mã sã vã pot ajuta”

Asta înseamnã cã nu cel care vrea sã te ajute te ajutã cel mai mult, ci tu eşti cel care poţi sã fii ajutat. Dacã eşti deschis spre ajutor te poate ajuta omul de lîngã tine şi omul superior ţie; dar dacã nu-l recunoşti superior, ba, dimpotrivã, îl judeci şi-l calci în picioare, atunci nu te poate ajuta, pentru cã omul este fiinţa care poate zice nu, şi zice nu!

„Să ai înţelegere faţã de neputinţa omeneascã”

Am fost odatã la Pãrintele Arsenie Boca – Dumnezeu sã-l odihneascã! –, la Bucureşti, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot – au trecut anii peste toţi de-atunci… a fost asta în 1965 –, şi Pãrintele vorbind cu el, desigur sã aud eu, i-a spus un cuvânt care mi-a rãmas mie pentru cealaltã vreme a vieţii mele şi cred cã şi pentru veşnicie. N-am sã-l uit niciodatã! Zice: „Uite, mãi frate. O sã fii preot. Sã fii înţelegãtor faţã de neputinţa omeneascã!” Nici nu vã puteţi închipui cât m-am gândit eu la cuvintele acestea, de atunci încoace; cât le-am urmãrit în viaţa mea şi în viaţa oamenilor. Şi mi-am dat seama cã neputinţa omeneascã e o realitate. Sunt atâţia oameni rãi în lumea asta, şi nici ei nu vor sã fie rãi… Şi-s rãi, şi noi trebuie sã înţelegem rãutatea lor de pe poziţia noastrã, din situaţia noastrã. Sã înţelegem cã ei nu pot mai mult, cã ei înşişi sunt nemulţumiţi de rãutatea lor – „Pe cel rãu rãutatea îl ucide”, îi scris în Psalmi: „pe cel rãu rãutatea îl ucide”, îl nimiceşte, rãutatea îl nemulţumeşte. Pomenirea de rãu spun pãrinţii cei duhovniceşti cã e o rãutate fãrã margini, e o rãutate ca o ruginã care mãnâncã fierul, aşa mãnâncã sufletul; rãutatea-i cui înfipt în suflet. Pomenirea de rãu, nemulţumirea, neiertarea este viermele minţii. Un pãrinte spune cã „rãul sã-l scrii pe apã”.

http://www.nistea.com/boca_ziceri.htm

 

 

Călătorie spre mine însămi

Călătorie cu trenul spre Bucureşti. Noapte de vară, atmosferă răcoroasă, plăcută. Linişte, oamenii încearcă să doarmă sau discută şoptit între ei. Citesc câteva rânduri dintr-o revistă, apoi am aţipit, oboseala zilei de ieri, pregătirile de drum, şi-au spus cuvântul.

M-am trezit când se lumina de ziuă. Prin fereastra trenului, privirea-mi încă somnoroasă  distinge profilul gărilor, câmpurile cu porumbul abia dat în copt, lanurile de floarea soarelui, aflate deja pe rod. Doar ici, colo, mai puteai zări pâlcuri sau câteva tulpini răzleţe de floarea soarelui, în plină splendoare de înflorire, pregătite să dea bineţe soarelui, ce abia îşi trimitea, timid, primele raze peste lumea străvezie a acestei dimineţi de vară.

De cum s-a luminat de ziuă, o forfotă ne cuprinde pe toţi, încep să sune telefoanele mobile, părinţii îşi sună copiii, aceştia îşi caută părinţii, soţii doresc să vorbească cu soţiile care călătoresc şi invers. Văd totul ca o imensă conexiune a inimilor, în permanentă căutare, de drag, de dor, de aproape.

Când trenul staţionează în gări, mulţime de pasageri obişnuiţi sau turişti aflaţi în vacanţă, aleargă să se urce în trenurile oprite pentru câteva minute în oraşul lor.

Merg cu gândul mai departe, de fapt şi viaţa e o călătorie, o călătorie a spiritului. Uneori întâlneşti oameni care pot intra în viaţa ta, definitiv, alteori te afli alături de cineva, doar pentru o perioadă scurtă de timp, atât cât e nevoie să înveţi o anumită lecţie. Un lucru e sigur, nimeni şi nimic nu este întâmplător în viaţa noastră. Trenurile, oprite pentru câteva minute în gări sunt şansele noastre pe care viaţa ni le oferă. Uneori ele revin, alteori nu mai apar vreodată. Peisajul ce se perindă prin faţa ochilor, vegetaţia abundentă şi câmpurile bogate, sunt pline de prospeţime, iar ploile căzute recent nu numai că au revigorat natura, dar au dat şi speranţe oamenilor. Pe marginea căii ferate, surprind o livadă de meri pitici, încărcaţi de fructe mici roşiatice, altădată îngrijită, acum lăsată în paragină şi năpădită de buruieni şi ierburi. Cu toate acestea, în sălbăticia lor, merii continuă să înflorească, să rodească şi să ofere oamenilor fructul lor parfumat. Apoi disting câţiva pruni sălbatici, unii, cu fructele lor galbene asemeni unor boabe de chihlimbar, alţii cu fructele lor albastre vineţii, numite poroambe, acestea din urmă sunt fructe specifice zonei Buzăului, din ele se prepară o dulceaţă acrişoară, foarte parfumată. Fiind copil, consumam cu mare plăcere aceste fructe, deşi gustul lor acru, ne făcea sa ne schimbăm fizionomia feţei, obişnuiam să ne amuzăm, spunând că ni s-a făcut „gura pungă”. Cât de vii au rămas în amintire, culorile, gusturile si aromele fructelor, aceste minunate delicii ce ne bucurau zilele copilăriei! Apoi, ne continuăm călătoria şi trenul defilează prin faţa tufelor de  cătină, cu fructele lor roşii portocalii,  ne aflăm în aceeaşi zona a Buzăului, ţinutul meu natal, unde, din păcate, ajung din ce în ce mai rar.

În micuţul univers, cu meri şi pruni sălbatici, cătină şi mure, disting silueta câtorva ţigănci, cu fustele lor creţe şi batice colorate, culegând aceste fructe de sezon, într-o atmosferă de mare zarvă şi gâlceavă prietenească.

Trenul îşi continuă drumul lui drept, trece nepăsător din staţie în staţie, oprind, când şi când prin  gări frumoase, vechi, uneori proaspăt renovate,  oportunitate pentru cine ştie care pasager, ajuns la timpul potrivit, în locul potrivit.  Mă sună Vlad, îmi promite că mă aşteaptă în gară la Bucureşti, nu e sigur că va fi punctual, va trebui să aştept câteva minute, poate şi mai mult. Ajung în Bucureşti, Vlad întârzie. Mă aşez pe o băncuţă, chiar în zona unde pasagerii coboară din tren. Ridic ochii, observ oamenii, mulţime de oameni într-o continuă alergare, călătoresc singuri sau împreună, în familie, în grupuri, pregătiţi de vacanţă.

Iar mă întreb, care este sensul vieţii?  Încotro alergăm, noi, oamenii? Toată viaţa, suntem într-o continuă căutare,  cu toate că privind lucrurile în aparenţă, superficial, destinaţia finală o ştim cu toţii. Dar privind lucrurile în esenţa lor, aceşti oameni ce merg grăbiţi încolo şi încoace nu sunt de fapt nici aceşti părinţi, nici aceşti copii, nici aceşti tineri dornici de distracţie.

Noi suntem de fapt cei ce ne desăvârşim, călătoria este spre noi înşine, spre fiinţa interioară, de care ne e dor şi suntem nerăbdători să o regăsim. Lepădându-ne  de prejudecăţi, măşti, neputinţe, vicii şi păcate, ne îndreptăm spre scânteia divină din noi, fiinţa autentică, sensul călătoriei noastre. Calea spre noi înşine este una singură, aşa cum frumos spunea părintele Arsenie Boca, calea crucii, iar singura uşă, în spatele căreia ne regăsim se numeşte Iisus. Iarăşi îmi dau seama că la naştere am primit în dar viaţa şi mai mulţi talanţi, sau doar unul, sau jumătate de talant. Sigur am venit aici pe pământ cu un sens, să ne bucurăm şi să sporim, să valorificăm talentele noastre. Depinde de noi ce vom face cu viaţa şi cu darurile primite. Noi alegem să trăim cu bucurie, să ne aducem aportul nostru unic pentru acest univers, atât de perfect şi armonios în integritatea lui. Dar la fel de adevărat, e posibil să alegem o altă cale, aceea de a îngropa talanţii, iar vieţii să nu-i găsim rostul, sau uneori îl găsim foarte târziu, ceea ce nu este rău de loc. Mă regăsesc în aceste ipostaze, până la 60 de ani viaţa m-a trăit pe mine, a fost mai mult o derulare a existenţei copilăria, adolescenţa, studiile, căsătoria, familia, copilul, slujba. Le-am parcurs pe toate aşa cum m-am priceput, cum am crezut că e mai bine folosindu-mă de intuiţie, moralitate, responsabilitate.

La anii maturităţii, îmi este dat să trăiesc crucea, diagnosticarea cu o boală gravă. Aveam de ales deznădejdea, plânsul, tristeţea sau să mă vindec, acceptând şi aflând sensul suferinţei.

În acest proces de vindecare ce s-a declanşat în mine, încep să înţeleg că rostul meu pe pământ este nu să las o urmă, ci să-mi găsesc sensul prin contopire cu ceilalţi, contopirea se face prin iubire, înveţi de la alţii şi transmiţi altora doar dacă există iubire. M-am cufundat în credinţă, şi am început  anevoioasa călătorie de regăsire, prin iubire, prin iertare, prin acceptare, prin Iisus. Cu adâncă smerenie spun că mă aflu la începutul acestui tainic drum. Treptele existenţei, pe care le-am parcurs, sunt situaţii de viaţă, ce au generat lecţii, cu ajutorul lor păşesc pe calea aflării sensului. Acum, abia desluşesc faptul că nu am înţeles lecţiile la timp, şi atunci ele s-au repetat, au revenit. Gândurile de faţă, au răbufnit cu forţă, pe măsura trăirilor, de-a lungul acestei călătorii.

Între timp vine Vlad, ne îmbrăţişăm. Doamne, mulţumesc că mi-ai deschis fereastra inimii. Închid ochii şi revăd peisajul pe toată durata călătoriei, o alternanţă de frumuseţe a florilor şi câmpurilor, dar şi a  grămezilor de gunoaie, gata să ne inunde pe alocuri. Iată, o altă metaforă a vieţii, şi toate acestea, cu bune şi rele sub un cer senin de un albastru intens şi binecuvântat.

Drumul devenirii, desăvârşirii dă posibilitatea fiecăruia de a-şi trăi unicitatea de a-şi folosi calităţile. Am pornit pe drumul scrierii unei cărţi. Citisem undeva că scrierea emoţiilor de orice fel într-un jurnal, funcţionează ca o terapie şi vindecă spiritul şi ca o consecinţă corpul fizic. Dumnezeu a trimis spre mine harul său şi mi s-a deschis fereastra  inimii şi am început să privesc în interiorul fiinţei mele. În momentul când priveşti viaţa şi evenimentele ei din această perspectivă, ai senzaţia că te-ai născut a doua oară. Drumul Bacău – Bucureşti, precum şi alte multe drumuri, le-am parcurs de zeci de ori, de sute de ori, de ce oare doar începând din toamna trecută am avut ochi pentru nucii cu coroanele lor asemeni unor cercuri uriaşe de foc? De ce acum stărui cu privirea asupra fiecărei flori, fiecărui copac, cerului, păsărilor, oamenilor?

Doar ele existau dintodeauna, dar eu treceam absentă prin viaţă, fără să observ, fără să mă bucur, fără să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am. Mereu nemulţumită, acaparată cu totul de lucrurile exterioare, fără să înţeleg esenţa vieţii, parcurgeam un drum spre nicăieri. Dar, iată apare crucea suferinţei şi mă trezesc, încep să descopăr miracolul vieţii şi să-mi pun întrebarea: cum n-am observat până acum acest univers minunat, creaţie a lui Dumnezeu?  Da, sunt pe drumul cunoaşterii şi al întâlnirii cu Dumnezeu, drum ce este o continuă mişcare, căutare şi ardere.

Sâmbătă, 3 august 2013

Rodica Dascălu

Scrisoare către tata

Acum, când scriu aceste rânduri, te afli între viaţă şi moarte. Nu ştim dacă ne auzi, când, eu şi fratele meu, îţi spunem că te iubim şi că te rugăm să ne ierţi. Da, să ne ierţi fiindcă nu am ştiut să ne exprimăm iubirea şi recunoştinta pentru grija ce ne-ai purtat-o, decât uneori, destul de rar. Meritai cu prisosinţă să îţi spunem zilnic că te iubim, şi tu ne-ai iubit şi ne-ai dat zeci şi sute de dovezi de iubire! Împreună cu mama, ne-aţi vegheat paşii în viaţă şi aţi dorit să devenim oameni adevaraţi. Dacă am reuşit sau nu, doar Bunul Dumnezeu ştie. Am învăţat de la voi, părinţii noştri să muncim cinstit şi să ne facem datoria oriunde ne-am afla. Ne-aţi învăţat să fim ordonaţi, să ne respectam cuvântul dat şi să mergem întotdeauna mai departe, chiar şi atunci când viaţa ne-a dat încercari, care păreau prea mari pentru umerii noştri. Într-adevar, noi nu am avut energia, forţa şi determinarea ta, dragul nostru tată, dar împreună am învăţat că familia este înainte de toate, lucrul cel mai important. Când, mama a trecut în lumea veşniciei, ţi-ai asumat crucea singurătăţii. Continuam să venim acasa şi nimic nu amintea că din casă lipsea mama, persoana în jurul careia ne adunam cu toţii.

Se spune ca viaţa e dată de amintirile ce trăiesc în sufletul fiecăruia şi pe care le poate povesti mai departe, pentru ceilalţi, spre luare aminte. Amintirile noastre încep, undeva în copilăria îndepărtată, cu primul pom de Crăciun, cu globuleţe argintii, cu emoţia, surpriza şi bucuria ce ne-au învăluit sufletele, atunci când eram foarte mici, dar şi acum când retrăim acele clipe. Am devenit apoi elevi şi dacă ne-a rămas ceva în minte este faptul că eram printre primii copii din sat care începeau încă din luna iulie, pregătirile pentru începerea şcolii. Cumpărarea caietelor, cărţilor şi altor rechizite era lucrul cel mai important, îţi doreai să învăţăm bine, te bucurai de fiecare dată când obţineam premii la şcoală. Şi acum pereţii bătrânei case părinteşti, găzduiesc diplomele noastre înrămate, la un moment dat te-ai oprit, erau prea multe. A fost felul nostru de a răspunde vouă, părinţilor, să învăţăm bine şi să fim conştiincioşi şi responsabili.

Urmează alte şi alte amintiri, ne ajutai de fiecare dată, când începea anul universitar, mergeai cu noi, ne cărai geamantanele grele şi nu îţi găseai liniştea până nu ne vedeai cazaţi în căminele studenteşti. Ne-am întemeiat familii, avem parteneri de viaţă frumoşi şi săritori, pe care i-ai tratat cu afecţiune şi respect, avem copii, nepoţi şi chiar dacă între timp am devenit adulţi şi am început şi noi să îmbătrânim, ne considerai tot timpul copii, fiindu-ne alături cu sufletul dar şi cu ajutorul permanent şi necondiţionat. Cei 27 de ani de singurătate, i-ai trăit cu demnitate, iar noi ţi-am fost alături şi te-am ajutat. În urmă cu doi ani, povara bătrâneţii devenise prea grea pentru tine, iar noi, copiii tăi, parcurgeam nişte etape dificile, care cereau timp pentru rezolvarea unor probleme de sănătate. Ne-am gândit atunci să îţi propunem să stai la un cămin privat de bătrâni, unde îţi erau oferite condiţii decente de viaţă, asistenţă medicală permanentă şi posibilitatea socializării cu persoane de aceeaşi vârstă. Ţi-am mulţumit atunci, îţi mulţumim şi acum!  Acceptând să-ţi părăseşti casa, grădina, via, vecinii, rudele, satul în care te-ai născut şi ai trăit, pentru noi, copiii tăi, a fost dovada supremă de iubire. Ai făcut acest pas dificil, pentru ca noi să ne putem îngriji de sănătate, de controalele medicale, care ne cereau atât de mult timp. Eu, fiica ta, aflându-mă în acelaşi oraş, te vizitam mereu şi am simţit că în primul an de viaţă în noua ta locuinţă, ai fost fericit, te-ai acomodat uşor, te-ai împrietenit cu oamenii. Anul acesta, deşi a debutat destul de bine, treptat starea de sănătate s-a deteriorat şi a început un moment greu, de suferinţă fizica, apoi aceasta a generat neputinţă, disperare, gândul că viaţa nu mai are sens. Am discutat mult în acest timp, am fost  mai apropiaţi ca niciodată, au existat momente de iubire dar şi momente confuze şi tensionate. Dar dincolo de aparenţe, era între noi o emoţie, o comuniune mai presus de existenţa de fiecare zi. Am asistat la întâlnirea cu fratele meu şi fiul tău, atât de drag ţie. Rar mi-a fost dat să văd o asemenea scenă de tandreţe, de iubire, de afecţiune! Plângeai, îl imbrăţişai, îi şopteai cuvinte, doar de tine înţelese. Privindu-vă m-am gândit că aşa a vrut  Dumnezeu, să facem parte din aceeaşi poveste, să primim lumina prin voi, părinţii nostri şi amplificand-o s-o dăm mai departe. Îţi doreai să fim uniti, să ne iubim, să ne înţelegem unii cu alţii. Aveai dreptate, doar acolo unde e linişte, comuniune şi iubire, Dumnezeu îşi găseşte lăcaş şi lucrează prin harul Duhului Sfânt. Spunea monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt:

„Sunt în viaţa aceasta deşartă, totuşi, clipe inimitabile şi incomparabile. Cu ajutorul lor ne răbdăm bătrâneţele, eşecurile, şi cu ele plecăm Dincolo…Ele ne sunt cârjă şi izvor de apă vie, izvor nesecat….Ajungă-ne deci o cât de scurtă clipă de contact cu Fericirea, cu Absolutul, cu Beatitudinea, cu Dumnezeu, dar să fie, să fi fost!

Să nu ne găsească moartea cu mâinile absolut goale, ca pe unii care am făcut degeaba umbră pământului, care ne-am bătut joc de talantul ori jumatatea de talant  ori sfertul de talant care ne-a fost hărăzit, adică încredinţat.”

Da, bunul nostru tată, într-adevăr nu ai făcut umbră pământului degeaba, prin ceea ce ne-ai transmis, prin ceea ce ne-ai dăruit, viaţa ta a avut şi are sens, continui să trăieşti în inimile noastre, iar noi îţi mulţumim, îţi suntem recunoscători pentru toate acestea. Îţi făgăduim că această flacără firavă şi plăpândă a credinţei, care s-a aprins în sufletul nostru, şi datorită iubirii voastre a părinţilor noştri binecuvântaţi de Dumnezeu, o vom da mai departe, şi prin lucrarea Duhului Sfant, ea va face să înmugurească iubirea în alte şi alte inimi.

Dumnezeu să te binecuvânteze cu mare mila Sa!

Doamne ajută!

19 august 2014

Rodica Dascălu

Hermann Hesse (2 iulie 1877-9 august 1962), Gertrud (fragmente)

Hermann Hesse ( 2 iulie 1877-9 august 1962 ) scriitor german, laureat al Premiului Nobel pentru literatura pe anul 1946

Dacă, într-o viață de om, are vreun rost să accepți inevitabilul în mod conștient, să savurezi cum se cuvine binele și răul și să-ți cucerești, pe lângă destinul exterior, unul lăuntric, mai adevărat, neîntâmplător, atunci înseamnă că viața mea nu a fost săracă și nici rea. Dacă destinul exterior a trecut peste mine, ca peste toți ceilalați, inevitabil și de zei rânduit, soarta mea lăuntrică a fost chiar opera mea, a cărei dulceață sau amărăciune mi se cuvin și pentru care gândesc să-mi iau toată răspunderea.

(…….)

Dar așa cum simțeam sfânta frumusețe a munților și tot ceea ce simțurile mele au gustat în fiecare zi, ajungând la mine doar printr-un văl și vorbindu-mi doar de la o stranie depărtare, tot așa au apărut între mine și acea suferință, care adesea izbucnea atât de sălbatic, un văl și o blândă înstrăinare și, în curând, am ajuns până acolo încât percepeam atât strălucirea zilei cât și geamătul nopții ca pe niște glasuri venind din afară, pe care le puteam asculta fără ca inima să-mi fie rănită. Mă simțeam și îmi păream asemenea unui cer pe care trec norii, unei câmpii plină cu stoluri în luptă și fie că era dorință și desfătare fie suferință și tristețe, ele sunau mai clar și mai pe înțeles, se desprindeau din sufletul meu si se apropiau de mine din afară, în armonii și înșiruiri de sunete pe care le percepeam ca prin somn și care, fără voia mea, au pus stăpânire pe mine. (….).Și o dată cu amintirea a revenit și acea minunată limpezime, luminozitatea și transparența aproape de sticlă a sentimentelor, dintre care nici unul nu purta mască și nici unul nu se mai numea durere sau fericire, ci însemnau doar forță și sunet și torent. Forfota, sclipirile și lupta simțirilor mele întețite deveniseră muzică.

(………)

Abia acum am putut să văd totul, cu ochii minții, pe scenă, abia acum propria mea flacără m-a izbit și m-a făcut să-i simt căldura; ea nu-mi mai aparținea și nu mai era opera mea, ci avea o viață proprie și se abătea asupra mea ca o fortă străină. Am simțit pentru prima oară acea desprindere a operei de creatorul său, în care nu crezusem cu adevărat până atunci. Opera mea începea să existe, să se miște, să prindă viață; tocmai o ținusem în mână și deja nu mai era a mea, era ca un copil care era prea mare pentru părintele său, care trăia și avea forțele sale proprii, care mă privea independent, cu ochi străini, dar purta totuși numele și însemnul meu pe frunte. Același sentiment contradictoriu, chiar înspăimântător uneori, l-am avut, mai târziu la spectacole.

(……….)

Simțisem uneori și înainte, nelămurit, că viața este greu de trăit. Acum aveam un nou motiv de meditație. Nici până astăzi nu mi-a dispărut sentimentul contradictoriu care își are rădăcinile în ceea ce am descoperit atunci. Fiindcă viața mi-a fost săracă și chinuită, dar altora, și uneori chiar mie însumi, le apare bogată și minunată. Pentru mine existența omului este ca o noapte adâncă, tristă, care n-ar putea fi suportată dacă nu s-ar aprinde ici și colo câte un fulger, a cărui lumină bruscă este atât de consolatoare și de minunată încât secundele sale pot face să dispară anii de întuneric și să le dea un temei.
Întunericul, bezna dezolantă, acesta este circuitul cumplit al existenței zilnice. Pentru ce te trezesti dimineata, mănânci, bei, te culci din nou? Copilul, sălbaticul, tânărul sănătos, animalul, nici unul nu suferă sub povara acestui circuit de lucruri și fapte lipsite de importanță. Pe cel care nu stă mult pe gânduri îl bucură trezitul de dimineată, mâncarea, băutul, el găsește o plăcere în ele și nici nu vrea să fie altfel. Cel care a pierdut această naturalețe caută în timpul zilei, cu aviditate și atenție, acele clipe de viață adevărată, a căror străfulgerare îl face fericit și stinge sentimentul timpului o dată cu toate celelalte gânduri despre sensul și scopul întregii existențe. Aceste momente pot fi considerate cele creatoare, fiindcă ele dau impresia împreunării cu Creatorul, fiindcă în timpul lor simți că totul, chiar și ceea ce alminteri este întâmplător, devine intenționat. Este ceea ce misticii numesc unirea cu Dumnezeu. Poate că tocmai lumina prea strălucitoare a acestor clipe face ca restul să ni se pară atât de întunecat, poate că din cauza fermecătoarei senzații de ușurime și a deliciului plutirii din acele clipe, simțim că tot ce mai rămâne din viață este atât de greu , de cleios și de apăsător. Nu știu, n-am ajuns prea departe gândind și filozofând. Un lucru știu însă: dacă există o fericire și un paradis, atunci ele trebuie să fie o dăinuire nestingherită a unor asemenea clipe și dacă poți atinge această fericire prin suferință și durere purificatoare, atunci nici o suferință și nici o durere nu este atât de mare încât să fugi de ea.

(……….)

Acum gândeam altfel. O zguduire a întregii mele vieți, o jumătate de an de singurătate sufletească și despărțirea conștientă de tinerețe mă schimbaseră. Acum eram de părere că ar fi nechibzuit și primejdios să te amesteci în destinul altor oameni și nici nu aveam vreun motiv să cred în priceperea mea și să mă pot considera un ajutor și un cunoscător al oamenilor, după ce toate încercările mele în această direcție nu-mi reușiseră și mă umiliseră amarnic. Chiar și acum mă îndoisc foarte tare de capacitatea omului de a construi și modela, cât de cât conștient, viața sa și a altora. Poți obține bani, onoruri și decorații, însă fericirea sau nefericirea nu se poate dobândi, nici pentru tine, nici pentru alții. Poți să primești doar ceea ce vine, și poți s-o faci, firește, în chipuri cu totul diferite. În ceea ce mă privea, nu mai voiam să mă silesc făcând încercări de a-mi trece viața, pe furiș, dincolo, pe partea însorită, ci să accept ceea ce-mi era hotărât, să duc totul după putință și să văd partea bună a lucrurilor.

(……….)

În sală s-a făcut întuneric și din adâncuri, spre mine s-a înălțat, solemnă, uvertura mea. Atunci m-am mail liniștit.
Acum, în fața mea se ridica și răsuna, bine cunoscută și totuși străină, opera mea, care nu mai avea nevoie de mine și avea propria ei viață. Plăcerea și strădania zilelor care trecuseră, speranțele și nopțile fără somn, pasiunea și dorurile acelor vremi mi se înfățișau slobode și în alte veșminte, emoțiile ceasurilor de taină sunau în sală, liber și ademenitor, către o mie de inimi străine.

(……….)

Mă duceam adesea până la țărm și ascultam marea gândindu-mă cu uimire și groază, la fel cum o făcusem cu ani în urmă, în prima tinerețe, la hățișul întristător, nebunesc al vieții la faptul că iubirea poate fi zadarnică și că oameni care nutresc gânduri bune, unul față de altul, trec unul pe lângă celălalt, trăindu-și soarta, fiecare pe a sa proprie, de neînțeles; și fiecare ar vrea să-l ajute și să-i fie apropiat celuilalt și nu poate, ca în coșmarurile tulburi, lipsite de sens. (…….) Numai că indiferent cum stăteau lucrurile, gândurile și frământările mele n-au schimbat nimic. Când muzica îmi punea sufletul în mișcare, atunci înțelegeam totul, fără cuvinte, simțeam în adâncul întregii existențe armonii pure și credeam a ști că în orice se ascunde un sens și o lege frumoasă. Chiar dacă era o iluzie, trăiam în ea și eram fericit prin ea.

Hermann Hesse, Gertrud ( fragmente )