Anul 2018 și-a trăit ultimele ore. Dacă ar fi să-l definesc, aș folosi un singur cuvânt: drumuri. Singură sau împreună am străbătut nenumărate spații. Pașii m-au purtat în liniștea mănăstirilor, pe aleile parcurilor, grădinilor. În lumina caldă a caselor memoriale, muzeelor. 

M-am bucurat de darul trecerii anotimpurilor, continuând să merg pe căi bătătorite, dar mi s-au deschis și alte perspective. Ultimul grăunte de nisip din clepsidra timpului s-a scurs ușor. În genunchi, în fața crucii cu inscripțiile șterse de prea multă uitare, gândurile veghează. Spun în șoaptă o rugăciune pentru vii și adormiți. 

Amintirile tinereții îmi dau târcoale. Iarna îmi era cel mai greu. Locuiam împreună cu părinții și fratele meu, Viorel, mai mic cu cinci ani decât mine, în casa părintească. Cea de-a doua, construită cu un an înainte deînceperea liceului.

Acum când scriu, mi-am adus aminte de prima noastră casă, cea în care m-am născut.

Chiar tatăl meu mi-a vorbit, cândva, despre ea… 

După câteva nopți în care cântul greierilor a lipsit cu desăvârșire, iată, în această seară, de 27 august 2021, voi adormi ascultându-i. Închid ochii. De îndată, mă descopăr cu mulți ani în urmă, în grădina casei părintești. Cred că era cu vreo patru ani înainte de stingerea tatei, prin 2010, probabil. Nu sunt foarte sigură. Umăr lângă umăr stau de vorbă cu tata. Așezați pe băncuța de lemn acoperită cu o ”foiță din lână” în nuanțe de verde, țesută de mama. E aproape întuneric, dar sunetele înserării sunt prezente: țârâitul greierilor, lătratul câinilor undeva, în depărtare, vocile oamenilor, copiilor. Nu prea multe. Bolta cerului, despre care am spus că nu există, nicăieri în lume, alta la fel de frumoasă, ne privește. Stelele își trimit razele lor palide. Ne luminează gândurile. Ne deschid sufletele. Ne provoacă la mărturisiri. La sfârșitul lui august, corzile viței de vie, ușor aplecate de greutatea rodului, ciorchini albi și negri, parfumați și zemoși, iau aminte la tainica apropiere dintre mine și tata. Dacă vrei, întinzi brațul și poți culege un strugure. Nu sunt încă foarte copți. Abia au dat în pârg. Viața noastră nu a fost ușoară, simte nevoia să se destăinuie tata. Nu am avut la început de drum ”de nici unele”. Am muncit împreună cu maică-ta până la epuizare. Am construit prima casă pe un teren aflat în apropierea unui pârâu. Erai o copilă dar probabil îți amintești cât de des se revărsa cursul apei inundându-ne casa. Pereții camerelor căpătaseră igrasie. În interior plutea un miros specific. Ne-am zis că, dacă vom continua să locuim în acest spațiu primejdios pentru sănătate, ne vom reproșa mereu că nu am avut grijă de voi, copiii noștri. Ne doream din tot sufletul să trăiți o viață frumoasă, să nu vă chinuiți cum ne chinuiam noi. Așa simpli cum eram ne-am gândit că școala v-ar putea salva. V-ar ajuta să vă desprindeți de traiul aspru, lipsit de orice orizont. Cum era viața noastră în acele vremuri tulburi, când nimic bun nu se întrezărea la orizont. Astfel primirea din partea socrului meu, Roșca Irimia, a unui teren numai bun de construit o casă, prin poziția pe care o avea, a venit ca un îndemn să părăsim locul. Și iată-ne, după câțiva ani, chiar înainte de examenul tău de admitere la liceu, mutați în casă nouă, cu fundație de ciment,pereți din cărămidă arsă și acoperiș din tablă. În noua noastră curte, mai târziu, maică-ta a plantat viță de vie, chiar dacă eu nu prea am fost de acord. Între timp s-a stins și ea, voi ați plecat pe drumurile voastre, iar eu sunt bătrân și atât de singur. 

Revenind la povestea inițială, spuneam că făceam naveta, zilnic, cu trenul personal, din stația CFR a satului Zoița până în orașul Râmnicu Sărat, unde învățam la Liceul ”Ștefan cel Mare”. Să fi fost poate prin clasa a X – a. În acea vreme, iernile erau grele, ningea abundent zile în șir, troienind casele, adăposturile pentru păsări și animale, gardurile, șoseaua nepietruită care ducea spre gară. 

Indiferent de starea vremii, aveam un ritual pe care îl respectam cu rigoare. Soneria ceasului mecanic suna strident și îndelung în jurul orei trei dimineața. Parcă îi aud și acum sunetul. Uneori, mă trezeam destul de greu, opream soneria și adormeam la loc. Dar de cele mai multe ori, mă activam rapid, apoi aprindeam lampa ”cu gaz”. Albă, cu motive florale, cu picior, de masă. În cameră mai exista o lampă de perete, cu oglindă. Teancul cu manuale și caiete era pregătit de cu seară. Mă aștepta. Mai întâi îmi rezolvam problemele la matematică. Continuam să învăț la celelalte obiecte. În cele din urmă, îmi scriam temele. În acest timp sticla lămpii se afuma, lumina era tot mai „chioară”, cum obișnuia să spună mama, iar fitilul din bumbac impregnat cu petrol lampant emana un miros înțepător care îmi provoca usturimea ochilor. Nu îmi aduc aminte dacă mâncam ceva dimineața, probabil că da. Mama avea grijă să-mi pregătească micul dejun, problema era dacă aveam timp să mă bucur de ceaiul aburind și de o gustare frugală. Trenul sosea în gară, foarte devreme, în jurul orei șase și un sfert. Tata, atent, ca întotdeauna de-a lungul întregii lui vieți, nu uita să-mi dea câțiva bănuți pentru a-mi cumpăra de mâncare în pauza orelor de curs. Era momentul când mirosul apetisant al plăcintelor calde aduse de la o patiserie din oraș pătrundea în toate cotloanele clasei.

În general, orarul CFR era respectat cu strictețe. Iarna însă, trenurile veneau cu întârziere iar noi, elevii, dar și ceilalți navetiști din sat stăteam câte o oră, uneori și mai mult, într-o sală de așteptare insalubră, în jurul unei sobe de teracotă, în care nu ardea niciodată focul. Locomotiva intra în stație gâfâind de greutatea vagoanelor de călători. Pe parcursul celor cincisprezece minute de mers era timp să vorbim între noi, tinerii, sau să ascultăm poveștile oamenilor din compartiment. Sau priveam pe geam jocul fulgilor de nea, întinderea nesfârșită a câmpiei pe care vântul spulbera zăpada. Sau ascultam vuietul viscolului la întrecere cu șuieratul locomotivei cu abur. 

Din gara orașului mai aveam de mers o distanță apreciabilă până la liceu, drumul urcând pe o pantă, destul de abruptă. După terminarea orelor nu aveam unde să mă grăbesc. Colegii de clasă, care locuiau în oraș, plecau spre casele lor. Aveau parte de o cameră încălzită și un bol cu supă caldă. Eu rămâneam în clasă. Trenul de întoarcere sosea în gară în jurul orei șaisprezece. Așa că, aveam timp suficient să rezolv câteva teme pentru a doua zi sau mai degrabă să citesc o carte. 

Când, în sfârșit, ajungeam acasă, în sat începea să coboare pâcla înserării. Mâncam cu poftă ceea ce îmi pregătea mama, mereu îngrijorată până când mă vedea intrând pe poartă. După “maratonul zilei”, adormeam imediat. a doua zi la ora trei, același ritm trepidant. 

Privind în urmă, încerc să înțeleg de unde îmi luam puterea de a face față efortului zilnic. Cât despre ceea ce gândeam nu-mi amintesc prea multe. Știu doar că totul mi se părea firesc ba, mai mult, eram veselă, iar când nu se afla nimeni prin preajmă, cântam cu patos frânturi din piesele muzicale difuzate în acea vreme, la radio. 

Descopăr zilnic seninul sau cenușiul sau tristețea, dar mereu știu că dincolo de ele viața curge, precum un fluviu imens și binecuvântat. Obișnuiam să spun că fluviul este indiferent… dar nu este adevărat. Când și când viața are pentru noi oferte de destin. Este viziunea ei pentru noi, este ceea ce crede ea că este mai bine pentru noi, oamenii. Să ne aliniem curgerii ei. De cele mai multe ori, nu vedem aceste atingeri și chemări. Ne continuăm drumurile noastre alături de cel al vieții, uitând că visele, iluziile, fantasmele, adică tot ce ține de voința omenească, nu sunt susținute în banda noastră de energie, acel geniu lăuntric pe care îl are fiecare om. E o luptă permanentă între destin și voința omenească. Rareori acestea coincid. Dacă suntem atenți auzim cum în liniște Dumnezeu ne vorbește. Ajutându-ne să ne păstrăm cadența. Atunci, în primăvara vieții, în ciuda greutăților, eu îmi păstram bucuria, cântând și de ce nu, schițând uneori și câțiva pași de dans. Acea stare de bine se explică prin faptul că eram atentă la chemarea delicată a șuvoiului de neoprit al vieții… Eram în armonie cu mine însămi, cu părinții, cu școala, cu viața…

Rodica Dascălu

2 ianuarie 2019 ( reactualizat 4 ianuarie 2022 )