Călătoresc cu trenul spre satul copilăriei, Zoița, o localitate situată între orașele Buzău și Râmnicu Sărat. Prima etapă a drumului, până în orașul Mărășești, o parcurg repede, apoi în câteva minute mă aflu deja în alt tren personal, denumit mai nou Regio, care mă poartă spre destinație. Ani îndelungați, mai precis douăzeci și șapte de ani, între 21 iulie 1987, când s-a stins mama, și 30 august 2014, când a ales și el să se mute într-o stea, tata a trăit singur. Ne aștepta pe noi, copiii lui, cu mare nerăbdare. La început, în gară, mai târziu, pe măsură ce neputințele fizice s-au agravat, ne întâmpina la intersecția de la fostul Cămin Cultural, apoi în poarta casei.
Privesc prin geamul mat și murdar al vagonului de tren și îmi doresc să descopăr o frântură de frumos. M-am obișnuit să-l caut pretutindeni. Privind cerul cenușiu cu nori plumburii, poate aș avea motive de întristare, dar pentru mine cerul este întotdeauna izvor de bucurie, fiindcă îl privesc dincolo de aparență. Îmi cobor privirea asupra câmpului, pe alocuri, cu tarlale verzi de grâu abia răsărit, urmate de altele proaspăt arate. Nu lipsesc nici porțiunile de teren, pe care se mai află încă tulpinile uscate, rămase după culegerea porumbului din toamna trecută. Scrutând cu atenție suprafețele din ce în ce mai apropiate de marginea căii ferate, cu strângere de inimă, observ mormanele de gunoaie aruncate la întâmplare, grămezile de moloz rezultat din dezafectarea unor clădiri vechi. Speram că sufletul meu însetat, până la urmă, va descoperi binele în aspectul plăcut al gărilor, stațiile C.F.R., unde opresc trenurile pentru a lăsa și a prelua alți și alți călători. Dar minunea se lasă așteptată. Și ele sunt într-o stare avansată de degradare: pereți coșcoviți, geamuri sparte, uși care nu se închid… Aveam să revăd propria gară din satul natal, la fel de deteriorată ca în vremea liceului, când făceam naveta în oraș. Nivelul de indiferență e același sau poate mai accentuat decât atunci. Suntem atât de săraci încât să nu existe suficiente resurse pentru a renova aceste clădiri măcinate de trecerea timpului? Ce se întâmplă cu noi? Permitem prea ușor urâtului să ne inunde viața. Oare, ceea ce vedem este o oglindă a stării noastre sufletești? Îmi pun tot felul de întrebări. Călătoresc cu gândul, când în exterior, când în lăuntrul ființei, bucurându-mă, totuși, de apropiata întâlnire cu fratele meu care sosește acasă, tocmai din Deva. Motivul acestei întâlniri în casa părintească este dezbaterea succesiunii după decesul părinților. Și cum în viață nimic nu este întâmplător, poate nu este lipsit de interes să vorbesc despre modul în care Dumnezeu, uneori, ne vorbește. Ne sfătuiește cu grijă să găsim soluțiile cele mai bune la problemele care ne frământă.
Aflându-mă în trenul care circulă spre Mărășești, savurez atmosfera liniștită, în care fiecare pasager își frământă gândurile. La un moment dat, o doamnă în vârstă, de aproape 60 de ani, se ridică de pe bancheta din dreapta culoarului și vine în fața mea, dornică fiind de comunicare. Una dintre cele mai mari plăceri pe care le am, când călătoresc cu trenul, este aceea de a citi. Pasiunea pentru lectură nu mi-o pot împlini, dacă mijlocul de locomoție este mașina noastră personală. În acest din urmă caz, trebuie să fim atenți la drum și, eventual, să port cu soțul un dialog ușor, care să-i permită o concentrare eficientă la condus. Nu mai suntem atât de tineri, încât să fim total relaxați pe durata acestui gen de călătorii. De aceea, momentul în care doamna s-a așezat în fața mea, pentru a face ca timpul să treacă mai repede, nu m-a bucurat foarte tare. Dar, doamna respectivă avea de îndeplinit o misiune și nimic nu o putea opri. Este din satul Lespezi, județul Neamț. Are doi baieți, aceștia au familii închegate, care, la rândul lor, au copii, și se înțeleg bine. Singura problemă este faptul că toți au ales să traiască și să muncească în Germania. Deși aici, în țară, copiii aveau meserii onorabile, unul era impegat de mișcare, iar celălalt, director adjunct într-un lanț de magazine german, au acceptat să lucreze pentru bani mai mulți într-o fermă de crescut animale. Astfel că doamna din Lespezi și soțul ei s-au trezit, la bătrânețe, singuri fără ajutorul atât de mult așteptat al copiilor. Destăinuirea sinceră, exprimată cu toată deschiderea inimii, m-a obligat, într-un fel, să-i spun povestea mea cu privire la dezbaterea succesiunii pentru obținerea titlului de moștenitori. Pentru mine și fratele meu. Atunci, doamna din Lespezi m-a privit intens, de parcă ar fi avut să-mi comunice ceva deosebit de important. Vă rog, să aveți grijă, mă sfătuiește ea cu seriozitate, relația copiilor cu părinții decedați este una dintre cele mai importante, pentru bunul mers al vieții de zi cu zi, cât și pentru viitorul copiilor. Sunt numai ochi și urechi. Știam că rugăciunea, comemorarea celor trecuți în lumea veșniciei și milostenia sunt căi prin care sufletul celor adormiți este ajutat. Sfinte taine dumnezeiești. Există un blestem al celor adormiți, continuă ea, din ce în ce mai sobră, și acest lucru l-am aflat de la un calugăr. Dacă cei răposați au fost oameni gospodari și de pe urma lor au rămas, drept moștenire, lucruri deosebite, iar cei care beneficiază de acestea nu manifestă respect pentru munca și memoria lor, în timp, vor avea pagube și întâmplări neprevăzute. Îi mulțumesc pentru sfaturi, îi doresc sănătate și mă pregătesc să cobor în gara Mărășești, pentru a mă urca în trenul care mă duce acasă. Gândurile exprimate de doamna din Lespezi mă urmăresc și îmi tulbură liniștea interioară. Oare, pentru ce îmi vor fi necesare aceste sfaturi, ajunse la mine, într-un chip atât de ciudat? Cobor din tren și nu mică îmi este mirarea când îl zăresc pe fratele meu așteptându-mă în gară.
Știam că sosise cu o oră înaintea mea și este obosit, după o călătorie de dousprezece ore, cea mai mare parte a drumului fiind parcursă în timpul nopții. Gestul lui plin de afecțiune mi-a alungat ușoara îngândurare. Ne-am îmbrățișat și i-am mulțumit. De când părinții nu mai sunt, eu și fratele meu am devenit o expresie a rădăcinilor arborelui vieții. În noi trăiesc strămoșii, bunicii, părinții, un pom în care suntem ramuri fragile sau deosebit de viguroase când este cazul șă depășim bariere. Cel puțin, așa îmi place să cred. Ne apropiem de casa părintească. Nu ne așteaptă nimeni nici la intersecție și nici în poarta casei. Intrăm în curte. Dumnezeu ne zâmbește prin cele câteva zambile înflorite. Sunt gingașe și au doi-trei clopoței albaștri, una dintre ele a răsărit și înflorit chiar în fundația casei. E o minune. Admir primele mlădițe roșiatice de bujor, narcisele sunt mărișoare, nu au înflorit încă. Deși pomii din curtea casei ne întâmpină cu ramurile lor desfrunzite, nu mă pot opri să nu exclam: vai ce frumusețe! Nu știi ce spui, mă completează fratele. Se vede că nu ai văzut cum arată micuța noastră livadă, când înfloresc prunii, caișii, merii, atunci să vezi frumusețe! Îmi plec ochii, sunt tristă, de mult timp n-am mai fost primavara acasă. De obicei veneam pentru o perioadă de câteva zile, spre sfârșitul lunii august, când era sezonul coacerii prunelor, urmat de cel al coacerii strugurilor. Dar imaginea pomilor înfloriți, cândva în copilarie, s-a imprimat definitiv în memoria mea și, ori de câte ori îmi este greu, readuc la suprafață secvențe, culori, vise, arome, o zestre prețioasă ce face parte din mine însămi. Casa în care am crescut este pentru mine o ființă. Este martorul tăcut al atâtor amintiri. Pereții casei împodobiți cu icoane și carpete cusute cu fire de lână multicolore, toarse și vopsite de mama, sunt însăși esența vieții. Intrăm în casă, emoția revederii camerei în care tata s-a stins e vie și dureroasă. Camera în care eu și fratele meu ne-am trăit copilaria și adolescența e un spațiu luminos și primitor. Ferestrele se deschid spre grădina cu viță de vie, sădită de mama, de mult, pe când eram copii. Ceea ce dă personalitate camerei este o sobă de teracotă, de culoare ciocolatie. E lucrată cu migală și măiestrie. În jurul ei ne adunam iarna cu toții, mai ales seara, când stăteam la povești. Mai tarziu, pe când eram studenți, și veneam acasă, în vacanță, se întâmpla la fel. Dimineața, focul aprins în sobă de părinții noștri, în timp ce noi leneveam somnoroși, ne trezea la viață. Era semnalul că trebuie să ne activăm. Vâlvătaia vie a flăcărilor lumina întreaga încăpere. Când deschideau ușa sobei, pentru a completa cu lemne tăiate scurt, pregătite din timp, simțeam cum dogoarea flăcărilor ne îmbujorează chipurile. Soba se încălzea mult mai târziu. O căldură binefăcătoare ne învăluia. Nu mai conta faptul că afară se auzea vuietul viscolului, desfășurându-se cu maximă intensitate.
Momentul pe care îl retrăim este precum un dar frumos, o imagine simetrică a ceea ce am simțit în alte vremuri, demult apuse. Dar până la reeditarea evenimentului magic al aprinderii focului și a lămpii cu gaz, fiindcă, dintr-o neglijență a noastră, s-a întrerupt și curentul electric, mai sunt câteva ore.
Acum este momentul întâlnirii cu familia vărului, Ștefan și a soției, Ioana, cei care au avut grijă ca micuța noastră avere să nu se degradeze. În jurul unei mese, acoperită cu o mușama albă cu flori grena, stăm la povești, savurând câteva felii de chec, specialitatea cumnatei mele, Ana. Apoi o cafea aburindă ne apropie și ne deschide sufletele. Pâcla cenușie s-a împrăștiat, iar soarele parcă urându-ne bun venit ne încălzește cu razele sale blânde.
Foarte curând în fața casei oprește o mașină, din care coboară patru persoane. Știam de venirea lor. Doresc să vadă interiorul casei, ar fi interesați să o cumpere. Inima mi se strânge de emoție, e ca și cum pregătim o nouă despărțire de părinții noștri. Ei sunt prezenți în tablourile prinse pe pereții casei, în fotografiile înrămate, de unde ne privesc în momentele fericite ale vieții. Ce se întâmplă, cine sunt acești oameni pe care îi văd pentru prima dată intrând în universul familiei noastre? Sunt relaxați, le place camera cu ferestrele spre vie, de unde poți vedea chiar cerul, dacă dorești. Salonul spațios îi încântă, îl vor păstra așa cum este. Se hotărăsc imediat cum vor face o arcadă, iar intrarea în casă va fi prin ușile din față, locul pe unde intra doar preotul, când trăiau părinții noștri. Aici va fi bucătăria, iar aici baia, iar în continuare vom construi alte două camere. Sunt hotărâți, zilele acestea se vor muta. Să încercăm să ne restrângem undeva într-un colț. Valoarea actelor vor fi suportate de ambele părți, încerc să opun o mică rezistență, dar fratele meu răspunde afirmativ la toate dorințele viitorilor proprietari. Îmi amintesc de lecția primită din partea doamnei din Lespezi, nu uitați să manifestați respect pentru bunurile moștenite de la părinți, altfel ei se pot răzvrăti, chiar daca sufletele lor locuiesc într-o lume a veșniciei. Las lucrurile să curgă, e importantă armonia ce s-a creat între mine și fratele meu. Aud parcă vorbele tatei, să nu cumva sa vă certați, să mă faceți de râs în sat.
După plecarea musafirilor, rămânem singuri. Seara coboară peste sat și peste casa noastră cufundată în beznă. În zilele ce urmează vom face reconectarea casei la sursa de energie electrică, succesiunea și apoi vânzarea pământului aflat în posesia părinților și dat în arendă la o asociație agricolă din sat. Vedem ce se va mai întâmpla și cu vânzarea casei. Eu și fratele ne aducem bagajele în camera noastră preferată, cea cu ferestrele spre grădină, spre cer. Nu prea ne vorbim. Ce-ar mai fi de spus? Săptămâna aceasta sau poate peste câteva săptămâni, oaza de lumină a copilăriei nu va mai fi pentru noi decât o amintire unică. Treptat, întunericul inundă spațiul luminat doar de flacăra vie ce se întrezărește prin mica deschizătură a ușii de la soba de teracotă. Și tăcerea spune multe, e chiar zgomotoasă, acolo, în forul nostru launtric, e zbucium mare. Se perindă cu viteză amețitoare scene de viață, întâmplări mai vesele sau mai triste, chipuri, parcă aud și vocile părinților, chemându-ne. Fărâme de evenimente, aflate într-o dinamică continuă. Flăcările focului desenează pe pereți lumini și umbre, formele se șterg, se transformă unele în altele, se opresc. Între timp, Viorel a găsit și lampa albă cu picior, la lumina căreia învățam eu în primul an de liceu. A aprins-o. O lumină slabă inundă încăperea. Parcă am devenit ușor mai vorbăreți. Ce m-aș fi făcut fără fratele meu. Nu aș fi avut curajul să aprind focul în sobă, nu aș fi știut unde este lampa iar teama m-ar fi oprit să scotocesc prin întuneric în căutarea bidonului cu petrol lampant.
Ne vedem copii în primii ani de viață. Pe atunci lumea noastră avea un farmec aparte. Eram înconjurați de bunici, unchi, surorile mamei, sora tatei. Ne mișcam printre ei, era o lume vie, plină de culoare. Munceau mult, dar știau și să se bucure de viață. Toate treburile câmpului și ale casei se făceau în comuniune. Mi-o amintesc pe mama cântând, mai ales când lucra în războiul de țesut, dar și în momentele ei de tristețe și neputință. Da, neputința de a trăi în armonie cu tata. Când depășeau aceste stări tensionate erau veseli, râdeau mult, fie de ei înșiși, fie pe seama unor situații trăite în timpul zilei. Nu era bârfă sau bășcălie, ci un fel de glumă plină de duioșie. Pot spune că încropeau adevărate scenete, în care eroii principali erau chiar ei sau vecinii, rudele. În sat, majoritatea oamenilor purtau poreclă, astfel că nu se mai știa, uneori, care este numele real al unui om. Acest fel de a fi, de a percepe realitatea cu ochi senini i-a ajutat să facă față muncii fizice istovitoare. Conflictul era prezent și în relația cu fratele meu. Ne certam și rareori găseam ceva de făcut împreună care să ne apropie. Târziu, când am crescut, am început să realizăm că suntem uniți pentru totdeauna, chiar dacă distanțele vor încerca să ne despartă. Am devenit elevi, studenți, ne-am căsătorit, am plecat fiecare pe drumul lui. Veneam acasă destul de des, apoi lumea aceasta minunată a început să se rarefieze. Au plecat toți să locuiască în cer, mai întâi bunicul Irimia, din partea mamei, pe care îl iubeam cel mai mult, apoi, bunica din partea tatei, Ileana, femeie credincioasă, cu frică de Dumnezeu. Într-un singur an, în 1987, s-au stins bunicul patern, Dumitru, și mama, rămânând să mai traiască, câțiva ani buni, bunica maternă, Ioana. Vraja, magia au cam dispărut. Tata a supraviețuit și și-a dus crucea singurătății aproape trei decenii de viață.
Cum să uiți toate acestea? Cum să te detașezi de ceea ce a însemnat munca părinților. Au construit două case, la cea de-a doua folosind lemnăria și alte materiale recuperate de la prima casă. Au sădit viță de vie, pomi fructiferi, ne-au crescut pe noi, copii lor, și ne-au ajutat să terminăm studiile, dar și după ce ne-am întemeiat familiile. Au dat un rost vieții. Toate acestea și încă multe altele rămân undeva în conștiința și în inima noastră. Rămân definitiv. Ne dăm seama sau nu, dar noi suntem urmașii unui șir de generații: a părinților, bunicilor, strămoșilor. Purtăm pe chipul nostru trăsăturile lor fizice, iar în suflet și-au pus amprenta însușirile, emoțiile, deprinderile. Prin parcurgerea experiențelor de viață am desăvârșit ceea cea am moștenit sau dimpotrivă le-am coborât pe o treaptă mai joasă.
Suntem în viața exterioară copii, adolescenți, adulți, părinți, fii. Avem o profesie, o familie și continuăm să ducem mai departe, în maniera noastră proprie, ceea ce am învățat. Dar noi, oamenii, suntem mai mult decât atât. Avem o viață lăuntrică, însăși pornirea spre creativitate. Oare, suntem suficient de prezenți și atenți, ca să ne dăm seama cât este de importantă, de fapt, această a doua naștere. Când te trezești și îți începi propria călătorie spre miezul ființei. Te cufunzi în adâncuri și înlături zgura, cenușa gândurilor rele, spaima, frica, ura, invidia, neiertarea, resentimentele. Și cu cât cobori mai adânc în fântâna conștiinței, în urma ta, începe să apară o rază firavă de lumină. Depinde de tine să se transforme într-o mică flacară, la început, care să devină din ce în ce mai vie, flacăra iubirii. Acest drum e deosebit de anevoios, o mișcare continuă între viața exterioară, existența de fiecare zi, și viața lăuntrică, interioară, de urcuș pe o scară a virtuților. Acest dute-vino permanent este un proces continuu, plin de forță.
Da, s-a încheiat o etapă din viața noastră de copii ai părinților noștri. Casa părintească nu ne mai aparține. Poate, pentru noi, a fost singura soluție. E mai bine, așa. Imaginea casei părintești, având obloanele trase, cu portretul îndoliat al tatei pe masă, ne urmărea și în somn. Am plecat fiecare pe drumul lui, păstrând câteva fotografii, câte o fructieră din sticlă, cana preferată…

Rodica Dascălu
22 martie 2015
(revăzut și completat 18 ianuarie 2022)