Arhive lunare: mai 2013

Citate ( I ): Constantin Brâncuşi

Citate ( I ): Constantin Brâncuşi

Nu este atât de important să fii iubit, cât să iubeşti tu – cu toată puterea şi cu toată fiinţa.

Din toată lumea – numai românii şi africanii au ştiut cum să sculpteze în lemn.

Simplitatea în artă este, în general, o complexitate rezolvată.

Eu nu creez Păsări – ci zboruri.

Arhitectura este sculptura locuita.

 

Simplitatea nu este un ţel în artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor.

 

 

Trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul.

 


Nu cred în suferinţă creatoare.

 


Să fii abil e ceva, dar sa fii cinstit, asta merită osteneală.

 

 

Eu aş vrea sa creez asa cum respir.

 


Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.

 


Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubeşti tu cu toată puterea
şi cu toată fiinţa.

 

 

Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.

 

 

Ceea ce legi aici tu pe pamant — se leagă şi în ceruri.

 


Nu doresc niciodată sa fiu la modă. Ceea ce este la moda, ca moda trece.


Trebuie să cauţi întotdeauna şi să găseşti o detaşare de tine însuţi.


La ce bun sa lucrezi după model? N-ajungi decât să sculptezi cadavre.


Femeia modernă este o papuşă cu dotă, ori o… prostituată rapace. Bărbatul modern are idealuri de snob şi de… crap conjugal!


Arta nu este o întâmplare.


Lumea poate fi mântuită prin artă.


Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.


Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.

Nu vom fi niciodată destul de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul.

 

Oamenii nu îşi mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile Naturii.

 


Sa creezi ca un zeu, sa porunceşti ca un rege, sa munceşti ca un rob!

 


La umbra marilor copaci nu creşte nimic.

 


Aşteptaţi până când voi muri – şi veţi putea vedea numai cum vulturii se vor aduna împrejurul meu.

 


A „vedea” în depărtare este ceva, însă a ajunge acolo este cu totul altceva.

 


Eu am facut piatra să cante pentru Omenire.

 


Gloriei nu-i pasă de noi cand alergăm după ea.

 

 
Când însă îi întoarcem spatele, ea va alerga după noi.

 

 

Un înţelept face din veninul său interior remediu pentru sine; sau precept de tămăduire pentru semeni… Însă cine nu se luptă în contra Răului, s-a şi predat deja inamicului.

 


În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri…Exista un scop în orice lucru, pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuţi.

 

 

Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.

 

Viaţa se aseamană cu o spirală, nu ştim în ce direcţie este tinta ei, dar trebuie să mergem în direcţia pe care o credem cea justă.

 

Iubirea cheama iubire si ea.

 


Suferinţele îl întăresc pe om şi sunt mai necesare decât orice plăcere, pentru formarea unui mare caracter.

 

 

Există o diferentă în limba română între inteligenţă şi deşteptăciune. Eu îi ador pe inteligenţi, însa îi detest pe deştepţi: căci ei sunt giruete în bătaia tuturor vînturilor.

 

 

Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale.

 

În prezent, eu nu mai visez – iar aşa ceva nu este deloc bine!…

 

Păsările măiestre m-au fascinat şi nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată.

 

Sculpturile mele sunt fecioarele mele!… Le gătesc ca de nuntă!

 

Eu văd această Pasăre de aur foarte departe – la o sută de kilometri depărtare şi de o asemenea măreţie, încât să umple întreaga boltă cerească.

 

Muncind asupra pietrei, descoperi Spiritul – tăinuit în materie, măsura propriei ei fiinţe. Căci mâinile sculptorului gândesc întotdeauna şi urmăresc gândurile materialului.

 

Eu am voit să înalţ totul dincolo de pământ. Cocoşii mei cântă! Şi păsările mele zboară!

 

Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini.

 

Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul – ce fericire!

 

Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.

 

Eu nu creez Păsări – ci zboruri.

 

Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre el rămâne important.

 

O pasăre a intrat, odată, prin fereastra Atelierului meu. Şi încerca să iasă bătând în geam şi nu găsea ieşirea – căci se lovea mereu de sticlă. S-a aşezat apoi să se odihnească. Şi a încercat din nou şi a ieşit. Sculptura este la fel: dacă găseşti acel geam (acea ieşire), te ridici înspre cer, intri în împărăţia cerurilor…

Nu vedeţi, oare, aceşti ochi?… Profilul acestor doi ochi (uniţi – în Templul sărutului)?… Aceste emisfere reprezintă Iubirea. Ce rămâne oare (din noi) în amintirea celorlalţi, după moarte?… Numai amintirea ochilor şi a privirilor cu care ne-am revelat dragostea, pentru oameni şi pentru lume. Ei bine, aceste profiluri ale Porţii sărutului reprezintă contopirea, prin dragoste, între bărbat şi femeie.

 

În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie – nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.

 

Atâta vreme cât obiectele (sculpturile) nu există decât printr-o opoziţie faţă de tine însuţi, nu ai să poţi niciodată să îţi dai perfect seama de adevărata lor esenţă. Pentru a ajunge la esenţă, trebuie să te detaşezi de tine însuţi, proiectându-te în acele obiecte, care, astfel, vor putea vorbi în locul tău.

 

Colaborarea intimă între artist şi materialele folosite, precum şi pasiunea care uneşte bucuria meseriaşului – cu elanul vizionarului, îl duc pe rând la esenţializare, la forma ideii în sine… Sculptorul trebuie să îşi pună spiritul în armonie cu spiritul materialului.

 

Pasărea de aur!… O lucrez încontinuu!… Însă nu am găsit-o încă!

 

Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi.

 

Arta trebuie să apropie, iar nu să depărteze; să umple, iar nu să sape prăpăstii în bietele noastre spirite, şi aşa destul de răscolite de întrebări.

 

Arta este o oglindă în care fiecare vede ceea ce gândeşte.

 

Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i; drept pentru care se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi (nemulţumiţi)… Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi…

 

Ce defineşte, oare, civilizaţia noastră? Viteza! Oamenii cu­ceresc timpul şi spaţiul, accelerând fără de încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decât măsura timpului de care ai nevoie ca să poţi parcurge o distanţă… Şi, uneori, este vorba de distanţa care ne separă de moarte… Opera de artă trebuie să exprime tocmai ceea ce nu se supune morţii, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă, care să rămână şi o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul.

 

Se poate că poezia pură este o rugăciune, însă eu ştiu că rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a meditaţiei – adică o… tehnică filosofică.

 

Opera de artă trebuie să fie creată ca şi o crimă perfectă – fără pată şi fără urmă de autor… Arta (mea) este realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată – poate în singura realitate valabilă.

 

 

Citate ( I ): Mărgăritare duhovniceşti, părintele Teofil Părăian

 

Noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri în lumea aceasta. Teama e semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă, îngrijorarea e semn de necredinţă, neliniştea sufletească de orice fel ar fi, e semn că nu avem credinţă.

 

Noi avem credinţă, avem nădejde, avem iubire, avem atâtea şi atâtea avantaje faţă de cei necredincioşi şi toate acestea ne aduc bucurie în suflet. Mai întâi, iubiţi credincioşi, pentru viaţă, în faţa morţii şi în faţa veşniciei să avem gândul acesta pe care ni-1 dă Domnul Hristos când zice: „ Nu te teme, crede numai şi se va mântui….

 

Să ne întărim în credinţă, să facem faptele credinţei, să cerem înmulţirea credinţei, să cerem înmulţirea iubirii, să cerem să avem o credinţă lucrătoare prin iubire, să cerem să avem credinţa aceea care ne asigură că murind nu murim, ci trăim şi după moarte; să avem credinţa aceea care ne asigură că va fi o înviere a morţilor, nu din puterea omului, ci din puterea lui Dumnezeu.

(Din “Credinţa lucrătoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Părăian)

 

Păcatul necredinţei. Oamenii nu ţin seama de Dumnezeu, adică nu sunt convertiţi. Aceasta este concluzia la care am ajuns după 25 de ani de când sunt în slujba de duhovnic. Cei mai mulţi nu ştiu de Dumnezeu, îl neglijează, fară să aibă conştiinţa faptelor lor. Sunt oameni care susţin că au credinţă în Dumnezeu, dar nu ştiu să-ţi spună ce fac pentru credinţa lor. 

 

Sunt atâtea lucruri pe care nu le poţi avea decât în biserică. Cel care nu merge la biserică nu are credinţă, sau nu are atâta credinţă cât să-l ducă la biserică. Cred că păcatul cel mai mare, de care lumea nu e conştientă, este necredinţa.

 

Credinţa nu e ca un curs la făr frecvenţă, credinţa trebuie să o trăieşti zi de zi.

 

De ce oare la închisori sunt mai mulţi bărbaţi decît femei? De ce într-o închisoare, în închisori, în general, sunt mai mulţi bărbaţi decît femei? Si răspundem: pentru că la biserică sunt mai multe femei decît bărbaţi. Apoi cine stă în legătură cu Biserica şi cu Dumnezeu nu poate ajunge la închisoare. Cine-I slujeşte lui Dumnezeu ajunge în bucuria împărăţiei, ajunge în împărăţia lui Dumnezeu.

(Pr. Teofil Părăian , citat din predica rostită în Duminica Mironositelor, Blaj, 7 mai 1995)

 

Să ştiţi că numai Dumnezeu ne poate încredinţa despre lucrurile dumnezeieşti.

 

Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viaţa ta, atunci nu este pe locul care I se cuvine.

 

Bucuria nu se poate defini. Bucuria se trăieşte.

 

Nu locul, ci calitatea rugăciunii este ceea ce se caută. Dar să reţinem că cea mai mare jertfă şi rugăciune posibilă pe pământ este Sfânta Liturghie.

 

Domnul Hristos nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci o ceată de înmulţitori de bucurie.

 

Puteţi citi toate cărţile din lumea asta despre rugăciune, mai mult decât faptul de a te angaja nu-i nimic.

 

Nu există mai mare fericire în lumea aceasta, în nici o privinţă, decât fericirea care vine din iubire.

 

Nu, putem să facem lucruri bune, dar lucrurile bune pe care le facem noi sunt datoriile noastre faţă de Dumnezeu. Nu le facem din puterea noastră numai, ci le facem ca un fel de colaboratori ai lui Dumnezeu. 

 

Rugăciunea în care nu-ţi pui inima pentru aproapele nu-i rugăciune, ci formalitate şi profesionalism.

 

Numai la rugăciune putem să ştim ce legătură avem cu Dumnezeu, ce legătură avem cu oamenii.

 

Dumnezeu când dă un dar, nu-l dă pentru o clipă, Dumnezeu când dă o binecuvântare, n-o dă pentru o clipă, o dă pentru totdeauna.

 

Dumnezeu te binecuvântează în starea în care te găseşti şi cu rosturile pe care ţi le dă.

 

Se spune ca la un om care cerşea cineva i-a dat o floare. Niciodată nu s-a aşteptat omul acela ca cineva să-i dea o floare. N-a aşteptat floarea, dar floarea l-a bucurat, pentru ca o floare spune ceva despre cel care o dăruieşte. 

 

Poţi să fii credincios şi să nu fii cult, poţi să fii cult şi să nu fii credincios. Şi poţi să fii şi credincios şi cult. Iţi alegi. Adică eu, de exemplu, m-am trezit în lumea aceasta cu credintă în Dumnezeu, deci credincios, dar nu şi cult. Cultura mi-am adunat-o, am adunat-o pe parcurs. Si acum îmi adun cultura – cand găsesc ceva frumos învăţ, numai că acum sunt tocilar, că nu mai pot să învăţ dintr-o dată…

http://de-vorba-cu-mine.blogspot.ro/2011/07/margaritare-duhovnicesti-citate-din.html

 

Maica Domnului ca exemplu pentru noi

Să ştiţi că Domnul Hristos care pe cruce fiind i-a dat-o în grijă pe Maica Domnului Sfântului Ioan Evanghelistul şi pe Sfântul Ioan Evanghelistul l-a pus în atenţia Maicii Domnului, a făcut atunci o legătură între toţi credincioşii cei buni şi Maica Domnului. Tuturor le-a dat-o ca mamă. Ca mamă ca s-o avem în atenţie şi ca mamă ca să ne aibă în atenţie. De aceea noi avem mare bucurie din faptul că Maica Domnului este ocrotitoarea noastră, este sprijinitoarea noastră, este pentru noi ca o mamă bună care vrea să ne ajute şi care ne ajută în măsura în care ştie ea că şi Fiul ei vrea lucrul acesta şi în măsura în care noi o rugăm să ne ajute, să ne fie ocrotitoare.

Toate acestea o pun în atenţie pe Maica Domnului în conştiinţa noastră şi dacă ne gândim la lucrurile acestea suntem cu adevărat cinstitori ai Maicii Domnului atunci când îi urmăm smerenia, atunci când îi urmăm anonimatul, atunci când îi urmăm tăcerea. Fac o paranteză aici, să ştiţi că nu mă gândesc la o tăcere ostentativă, la o tăcere a mutului. Doar de aceea ne-a dat Dumnezeu cuvânt, ca să vorbim, dar să ştim cât să vorbim şi când să vorbim şi să luăm seama la cele ce le spunem. În orice caz, să ne gândim că Maica Domnului a trăit în tăcere, dar a spus şi cuvânt când a fost necesar să spună, de exemplu: „vin nu au”, a spus şi cuvânt atunci când a trebuit să spună cuvânt: „Faceţi ceea ce vă va spune El”, a spus cuvânt de rugăciune când a zis: „Măreşte suflete al meu pe Domnul”. Deci Maica Domnului a şi vorbit, nu numai a tăcut. Noi deducem că îşi ducea viaţa în tăcere prin faptul că Sfinţii Evanghelişti ne spun puţine cuvinte ale Maicii Domnului. Maica Domnului a spus cuvânt şi atunci când a zis: „Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te căutăm”, cuvânt să zicem aşa de nemulţumire, un cuvânt de nelinişte şi totuşi l-a spus. A trebuit spus şi l-a spus. Aşa că dacă învăţăm să tăcem, să învăţăm să tăcem mai mult când trebuie să tăcem, nu să nu vorbim.

Atât de mult a respectat Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om din Preasfânta Fecioară Maria, atât de mult a respectat El smerenia Maicii Domnului încât n-a făcut în viaţa Maicii Domnului nimic ca s-o scoată în evidenţă, n-a făcut nimic spectaculos în viaţa Maicii Domnului, n-a pus-o în evidenţă cumva aşa, cu silinţa de a-i face pe oameni s-o vadă în măreţiile ei, ci a rânduit, respectându-i smerenia, ca Maica Domnului să moară cum mor oamenii şi să fie înmormântată cum sunt înmormântaţi oamenii de rând. Şi după aceea, după ce a fost aşezată în mormânt – este credinţa noastră, ca şi tradiţia Bisericii – Domnul Hristos a înviat-o pe Maica Domnului şi a înălţat-o la cer şi cu trupul. Aceasta este credinţa noastră. Vă spuneam ieri că e o taină pe care n-o înţelegem, dar pe care o primim pentru că tainele se primesc, nu se înţeleg.

Toate acestea sunt şi rămân pentru noi exemple, exemple pentru o viaţă curată, pentru o viaţă cinstită, pentru o viaţă sfântă, pentru o viaţă care pune în evidenţă spiritualul şi nu materialul, adică nu partea materială din om, ci partea spirituală. Mă gândesc că ar trebui să se gândească mulţi dintre credincioşii noştri, şi mai ales femeile, ar trebui să se gândească mereu la exemplul Maicii Domnului şi când e vorba de îmbrăcăminte, de felul cum se îmbracă. Adică să aibă o cuviinţă în îmbrăcăminte gândindu-se şi la Maica Domnului. Dacă facem aşa, atunci avem în vedere exemplul Maicii Domnului şi atunci Maica Domnului este exemplu şi pentru noi.

Dumnezeu să ne ajute să avem în vedere şi acest exemplu.

Cuvântarea Părintelui Teofil Părăian despre Maica Domnului – fragment

Întreaga cuvântare o aflaţi pe site-ul   nistea.com

 

Principiul creştin ar fi să te gândeşti nu la ce poate face omul pentru tine, ci la ce poţi face tu pentru el.”, Teofil Părăian în ziarul „Lumina”.

Să-ţi iei crucea înseamnă să depăşeşti situaţiile pe care ţi le oferă viaţa cotidiană.

Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie.

Credinţa trebuie să fie mărturisitoare şi mărturisitoare nu numai prin cuvânt, ci mărturisitoare prin întreaga noastră viaţă. Teofil Părăian în ziarul „Lumina” (17 mai 2009)

Sfintele Paşti şi Săptămâna Luminată sunt Raiul anului bisericesc.