Arhive autor: rodica

orbire

Te ascunzi în pliul unei dimineți însorite
Trupul amorțit de frigul iernii ți-e atins
de petala mov a unei brândușe
Oboseala din tine se coagulează spontan
într-o stare de uimire. Rămâi nemișcat
în fața primului pâlc de ghiocei
Ivindu-se de sub stratul plin de speranțe,
clopoțeii albi vestesc transformarea
Flori primăvăratice îți învăluie
cu gama lor de nuanțe
țesutul vital interior
trezindu-te din adormire
Ești altcineva. Te pregătești să respiri,
dar mai ales să inspiri. E posibil, ca omului
de lângă tine să i se dezvăluie propria nuielușă
fermecată. Dăruind-o unui copil smuls din cuibul
său îi vei reda zâmbetul. Fiind umăr de sprijin
pentru omul ajuns la senectute îl poți însenina
Iar când omul înaintează prin întunericul
de nepătruns, folosind un baston alb,
te vei grăbi să-i descrii peisajul,
clădirile vechi, lacul, zborul
Sau îi povestești cum, în altă țară,
pe peretele unui bloc, artistul Banksy
expune o operă de artă inedită. Întruchipează
nimic altceva decât o gimnastă exersând printre
ruine. Orbirea lumii de astăzi e de altă natură.

titlul lucrării: „Borodyanka, Ucraina”, artist graffiti, Banksy

Rodica Dascalu
26 februarie 2023

apel la memorie

apel la memorie

universul devine atent la vocea
ta interioară, fiind surprins
de forța mesajului.
pentru a creea povestea, te întorci
la memoria nașterii unei vieți.
ți-a inspirat traiectoria.
părinții spirituali îți vin în ajutor.
vizualizezi scena: roiuri de fluturi
albi coboară din înalt, ninsoare
generoasă, explozie
de nestăvilit.
e singura izbucnire acceptată.
exiști într-o vreme când fluxul viului
curge alături cu destinul planetei.
reîntoarcerea pe făgaș depinde
de un singur cuvânt. ați ajuns
în ultimul ceas vi se spune.
e strigătul disperat
al pământului.

Rodica Dascalu

să nu uiți strigătul

după îndelungi
speranțe, ne revedem
teferi sau trecuți prin boală.
înaintea pandemiei obișnuiam
să ne îmbrățișăm.
acum, mai întâi vorbesc ochii.
stingheri, abia îndrăznim
să ridicăm privirea,
să ne atingem mâinile.
și totuși, acolo în interior
bucuria există, și-a făcut cuib
într-un ungher al ființei.
iese în lume rareori,
când întâlnește
oameni frumoși sau
poate un măr sălbatic
ce pare că a rodit cireșe
la începutul blândei toamne.
bucuria îți dă aripi.
te urcă ușor pe culmi
nevăzute, precum o rugă.
în urma ta, peisajul rece și gol.
ecourile, tot mai stinse cum
armoniile unui pian la final
mi-e teamă de ziua de mâine,
mi-e frică de boală,
de moarte, de războiul
pornit într-o zi de Dragobete.
să nu uiți strigătul,
e chiar semnul neputinței.
când accepți că ești muritor,
că ai limite și nu le poți depăși,
viața își deschide brațele,
se oglindește în tine
și o cuprinzi.

Rodica Dascălu
23 august 2022

hotar între anotimpuri, lumi…

6 și 7 august 2016, două zile de hoinăreală prin Iași, dar și prin împrejurimi: Bârnova, Bucium. Sfânta zi de duminică este senină, luminoasă. Aerul prea încins, aproape irespirabil. Ziua de luni, după sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului, ușoare adieri răcoroase, cele dintâi semne ale nașterii unui alt sezon, toamna. Cerul mohorât, norii plumburii, câteva frunze arămii vor parcă să ne confirme zvonul unui început. Vara își trăiește ultimele zile, săptămâni. Nu este un hotar strict delimitat între anotimpuri. Retrageri și răbufniri, înfruntări intense la scenă deschisă. Există o măreție a căderii, apoi a trecerii. Ceea ce este prețios rămâne, luând alte chipuri. Trandafirii plini de prospețime din grădina hotelului Bucium ne încurajează. Vara rezistă, nu și-a strâns încă faldurile amplei pelerine. Cea împodobită cu flori de câmp, maci și ape limpezi. Culorile, lumina, claritatea, promisiuni ale speranței, regăsirii. Frumusețea există în fiecare zi, pare să ne consoleze universul. Mă aplec. Miros un trandafir galben, simt cum obsesiile, îngrijorările se transformă în păsări. Prin zborul lor înalt vor puncta cerul pentru noi, despovărându-ne. Se vor întoarce peste câteva zile sub forma unor roiuri de meteori activi. Perseidele, spectacolul „stelelor căzătoare” specific lunii august. Bucurați-vă!

Rodica Dascalu ~
8 august 2016 (r. 8 august 2022)

auzi foșnetul…


Iată, Soarele, sursa luminii și a vieții, jucându-se cu imaginația ta, se coagulează într-o nucă. Existența plină de încercări ascunde, totuși, un miez dulce, pentru care merită să trăiești. Mai întâi, îndepărtezi învelișul exterior, cu gust amărui. Urmează „proba de foc” a descoperirii interiorului în carcasa dură, lemnoasă. Curajul, încrederea, asumarea, tot atâtea drumuri ce duc spre spargerea zidului ce separă realitatea imediată de esență. Lași în urmă preocuparea pentru aparența lucrurilor. Renunți la prea multele judecăți. Te apleci și asculți șoapta firului de iarbă, trilul păsărilor aflate într-un dialog perpetuu, cântecul greierilor, plânsul tăcut. Explozie lăuntrică. Se naște un spațiu vital nemărginit. Întreaga creație se reflectă. În toată măreția ei.
O după-amiază de duminică. Lumina alungă umbrele din ascunzișurile pădurii. Încep să cadă primele frunze arămii. Par a fi niște întrebări cărora nu le-ai aflat răspunsul. În liniștea aparentă, arțarii croșetează modele complicate din cuvinte nerostite și clipe trăite mult prea repede. Ochiurile de lumină, străfulgerări inspirate. Redescoperi pinii cu tulpinile lor zvelte. Îți sugerează să privești cerul. Ici-colo apar arbori tineri. Coroana nucului precum cercul îndoielilor ce-ți constrânge zi de zi existența. Fluturii albi, tot mai puțini, dar suficienți cât să-ți arate calea spre centrul ființei, zborul. Te plimbi agale pe alee. Tumult de gânduri în conflict cu inima, dar și cu starea exterioară. Până la armonie deplină drumul pare nesfârșit. Bătrânii plopi, cu formele lor neobișnuite, ciudate, îți cântă din frunze o melodie liniștitoare. Nostalgică. Nu, de fapt e un foșnet. Auzi cum curge fluxul viu. Te apropii, te contopești. Sunteți împreună.

2 august 2022
Rodica Dascălu

emoție

câtă bucurie radia chipul mamei
când se aprindeau primii muguri.
vara, ciorchinii grei de boabe
translucide scânteiau în soare,
inima ei obosită fremăta iarăși.
stăm la sfat într-o amintire.
iubirea, singurul liant,
șterge hotarul.


Rodica Dascălu
20 iulie 2022,

fiorul poemului

o stranie neclintire s-a cuibărit în pliul
amplu al dimineții. îți plăcea să crezi
că peste întreaga planetă
au coborât pacea, armonia.
pentru clipa ta de liniște, undeva,
în alt colț de lume, cad ritmic picături
de sânge, absorbindu-se în pământul însetat.
sunt ultimele tresăriri ale unui trup în agonie.
nu mai ai așteptări, lumile se nasc și mor,
unele în miezul altora.
ceea ce credeai că este definitiv
se destramă înainte să percepi
dinamica procesului.
stai confortabil într-un păienjeniș.
o gravă constrângere împrăștie structura
îndelung construită. cu migală și sudoare.
credeai că minutele tale de reflecție
îți pot anestezia suferința.
nimic mai fals, durerea dispare
transformând-se, uneori, într-un poem.
dacă acesta va înfiora un suflet,
trezindu-l, nu vei afla
niciodată.

14 iulie 2022
Rodica Dascălu

Ferestre


O dimineață senină de duminică. Început torid de iulie. Luna lui Cuptor. Soarele își trimite primele raze. Nu răsare din apa mării sau dinspre culmea domoală a munților. Și nici din întinderea nemărginită a câmpiei. Ci apare surâzător deasupra acoperișului unui bloc aflat într-un complex de locuințe. Fiecare clădire având același număr de etaje, douăsprezece. Fațada lor este colorată în nuanțe vii de portocaliu, verde, cărămiziu, roșu în combinație cu altele de bej, gri sau alb. Nuanțe stinse.
În aerul încă răcoros al zorilor zboară stoluri de porumbei. Aud trilul inconfundabil al mierlei și al altor păsări cântătoare, dar și țipătul pescărușilor pe care îi surprind deseori în zborul lor nu prea înalt. Își au domiciliul în Parcul Morarilor sau în preajma unor grădini și lacuri pe care le întâlnești la tot pasul prin București.
Privind de la înălțimea etajului nouă, mă pot bucura de imaginea șirurilor de copaci ornamentali străjuind culoarele interioare ale zonei. Descopăr cu bucurie arborele de mătase în perioada sa de maximă înflorire, dar și o varietate de salcâm cu flori galbene. Sau poate greșesc, o fi vreo altă specie necunoscută mie.
În blocul de vizavi majoritatea ferestrelor sunt închise. Când am o clipă de răgaz, îmi place să-mi imaginez câteva trăsături ale celor care locuiesc în aceste spații ascunse privirii. Sunt multe ferestre acoperite cu draperii în culori întunecate sau cu jaluzele exterioare. Acestea nu-mi permit să pătrund nici măcar cu gândul dincolo de suprafața exterioară. Nu mă inspiră. Probabil, locatarii sunt plecați pe alte meleaguri în căutarea fericirii sau a unui trai mai bun. Mai sunt și ferestre întredeschise ușor, prin care abia dacă pătrunde o rază de soare. Uneori, un ghiveci cu flori, o jucărie de copil sau orice alt semn pot declanșa creativitatea. Te pot trimite în lumea poveștilor pline de mister.
Cea mai dragă fereastră îmi este una situată, precum o imagine în oglindă, la nivelul etajului de unde privesc. Pe aripa stângă a ferestrei sunt două simboluri albe: o inimă și un fluture. Simple, discrete, sugestive. Cred că sunt obiecte croșetate și prinse printr-un fir aproape invizibil de partea superioară a geamului. Aripa dreaptă a ferestrei este larg deschisă, lăsând drum liber unei pisici cafenii, care se așază pe pervazul exterior explorând de la înălțime mediul înconjurător. Este foarte atentă mai ales la porumbeii care se opresc din când în când pe țeava centralei de apartament.
Destul de rar am observat-o și pe stăpâna pisicii, o tânără blondă cu părul bogat strâns în creștetul capului. Mângâie cu delicatețe blănița mătăsoasă a pisicii și îi vorbește în șoaptă. Ca unei prietene de nădejde. Sau poate îi fredonează un cântecel. De atâtea ori i-a îmblânzit singurătatea. A ajutat-o să o accepte și, mai ales, să-i dea sens. Drept recunoștință animalul își lovește ritmic codița stufoasă în pervaz, dând indicii de încântare, de bucurie. Privindu-le, inexplicabil, mă învăluie o stare de duioșie. E o scenă emoționantă. E acolo o interacțiune profundă ce nu poate fi văzută decât cu ochii inimii. Chiar după retragerea tinerei, starea de bine a felinei continuă. În această bucătărie, lumina stă aprinsă toată noaptea. O fi din cauza pisicii, căreia îi este frică să stea pe întuneric? În altă dimineață, domnișoara blondă șterge cu sârg rama geamurilor de termopan, sticla. Acestea ajung să strălucească în bătaia razelor soarelui abia născut. Pisica îi urmărește cu interes fiecare gest. Dacă ar fi posibil, i-ar ușura munca.
Să fii mângâiat, să ți se vorbească pe un ton plin de afecțiune, să fii văzut și apreciat de cei pe care îi iubești. Dar să și răspunzi. Doar simple dorințe. Prea puțin importante pentru lumea în care trăim, aflată într-un adevărat turbion. Când nimeni nu are timp de celălalt sau nici măcar de el însuși. Nu prea ai avut parte de împlinirea acestor dovezi firești de afecțiune. Probabil nici tu nu ai dăruit suficient, altfel nu-ți explici de ce tandrețea te-a ocolit de-a lungul timpului. Începând chiar din copilărie, când viața părinților, aspră și grea, nu oferea timp pentru alint și vorbe frumoase. Acum interpretezi, spunându-ți că toate acestea s-au întâmplat spre folosul tău. Numai așa a fost posibil să te întorci spre tine însăți. Să călătorești în lumea ta interioară. Să înțelegi că doar aici există un loc liber de orice constrângere, al cărui garant este Dumnezeu. A cărei sursă este tot El. Aici poți creiona lumile cărora nu ai fi avut cum să le dai viață dacă nu ai fi trăit starea de conștientizare deplină: în jur toate se află în conexiune. Realitatea pe care o trăiești e rezultatul gândurilor, cuvintelor, faptelor și intențiilor tale. E rezultatul propriei tale creații. Și ziua încă nu s-a terminat, dăruindu-mi alte și alte momente de reflecție…
După numai o săptămână de la scrierea acestor rânduri, despre pacea pe care o degajă un bloc de locuințe și oamenii care trăiesc, muncesc și iubesc între pereții lui despărțitori, o veste venită din Ucraina lovește ca un fulger. În localitatea Ceasiv Iar din Donețk, rachetele rusești lovesc două blocuri de locuințe, cu cinci etaje fiecare. În unul dintre acestea sunt zeci de victime, printre care și un copil de zece ani. Sunt oameni prinși sub dărâmături. În zilele următoare câteva vieți au mai fost salvate. Nu prea îmi găsesc cuvintele potrivite pentru a-mi exprima compasiunea pentru semenii noștri care trec prin astfel de încercări.
Acolo, în Ceasiv Iar, o mamă își plânge copilul dispărut, o tânără își caută cu disperare pisica cu blană cafenie. Sau poate ele însele au nevoie de ajutor. Un bloc de locuințe ascunde atâtea povești de viață încât, dacă cineva s-ar gândi să le scrie, ele ar acoperi pagini fără număr într-o carte a trecerii. Sunt vibrații de înaltă și joasă frecvență ce pornesc spre universul, al cărui echilibru este atât de greu tulburat în aceste zile.

3 iulie 2022, București
Rodica Dascalu

abisul din suflet naște limite

izolată precum o insulă
nu poți învăța
din ceea ce
ați fi putut trăi împreună.
izvorul albastru al intuiției
îți șoptește cum spațiul lăuntric
oferă mereu un câmp infinit de nuanțe.
nu te desprinzi din colivia minții decât
coborându-ți gândirea în inimă,
fulger de-o clipă.
atingi starea de echilibru
fie și într-o mare de întuneric.


16 iulie 2022
Rodica Dascălu

ploaie de vară

o caldă ploaie de vară mângâie
iarba, arborii, lacul, florile,
spală cerul,
dă claritate viselor,
limpezește gândurile.
când vom privi fără a gândi
că totul ne e potrivnic,
și ploi, și soare, și vânt, și oameni,
iubirea se va naște ușor.
nu arde, nu-i tristă, nu are așteptări,
nu cere să fii oglindă celuilalt.
când ești viu vei fi uimit
să descoperi frumusețea
în jur, în adâncul inimii,
pulbere de aur
sub straturi grele de asperități.

7 iulie 2022 ~
Rodica Dascalu