Arhive autor: rodica

Gânduri de cititor… Constantin Sârghiuţă – „Casa cu o singură scară”, Editura Art Creativ, 2021, București ~

„Poezia este până la urmă o expediţie pe urmele adevărului.” Franz Kafka

De curând, am primit din partea poetului Constantin Sârghiuță un volum de versuri intitulat „Casa cu o singură scară”, publicat anul acesta la Editura Art Creativ, București.
Titlul volumului „Casa cu o singură scară” mă trimite cu gândul la urcușul spiritual pe scara devenirii. Așa cum am bănuit, poetul pornește într-o călătoria lăuntrică, fiind însă prezent și atent conectat la realitatea imediată, față de care își exprimă dezamăgirea: /”nu dau doi bani pe imaginea troglodită a zilei/ încărcată de declarații de duzină/ strada se plimbă în voie/ prin aerul cu miros de cloramină”/.
Dar ceea ce este important, poetul își cunoaște bine rădăcinile împlântate în solul existențial, locul de unde își trage seva pentru a merge mai departe: /„deschide-ți pleoapele larg/ și învață să porți/ ranița/ plină cu lacrimi de acasă!/ așa mi-a spus la plecare fotografia/ bunicului meu/ nelegată la cap cu zorzoanele zilei/ și răzbunări fără sens/ stătea sprijinindu-se de un perete/ deasupra ușii/ cum o icoană curată.”/
Nu numai că își cunoaște propria identitate, dar poetul are drept călăuză, în această călătorie, credința străbună, model de viață fiindu-i Cuvântul: /„eu/ îmi caut steaua/ în untdelemnul din candelă/ apoi/ îmi pun sarea cuvântului/ peste rană/ cu măsură/ astfel încât/ cartea mea de identitate/ să-și poarte chipul/ într-o lume curată/ cum o icoană”/.
Casa cu o singură scară este, de fapt, spațiul destinat creativității, instrumentele la îndemână fiindu-i imaginația, memoria, dar și experiențele trăite, care au desenat un peisaj interior complex, simbol al însușirii lecțiilor de viață: /„scriu mereu altceva/ timpul trece în vârful picioarelor/ și ascultă la geam/ într-o liniște subțire de pasăre/ cum un stol de cuvinte/ se rotește prin imaginația mea/ încă îmi mai umblă prin aripi/ teorema luminii”/.
Poezia, așa cum ni se înfăţişează în creația poetului Constantin Sârghiuță, este existența în comun a tuturor vocilor ce o străbat, a tensiunilor care se manifestă între ele, fapt ce îi conferă dinamică. Orice voce poate fi ancorată în acest spaţiu. Doar să se lase fascinată şi să fascineze în acelaşi timp. Urcând treaptă cu treaptă, poetul nu uită nicio clipă faptul că poezia este intensitate, este un proces viu. O scenă care nu trebuie privită, ci primită ca un dar divin, spre a fi oferită totodată și celuilalt: /„de câte ori am murit și am înviat/ nepotolit de albastru?/ acolo unde încetează joaca/ dorințele se opresc/ corbii îmbrăcați în haine de gală/ închid lumina într-o coroană de ghips/ împărțind cu dispreț/ lumea/ în două”/.
Intuim dorința intensă a poetului de a reinventa realitatea, nu singur, ci împreună, așa cum am citat anterior și după cum spune în continuare: /„pasărea-cuvânt se întoarce acasă/ îmi arde în carne câte un semn/ te aștept în salonul marilor întrebări/ vom renaște pe rug împreună/ vom călători prin uitatele gări”/.
Poetul Constantin Sârghiuță are un discurs autentic, cu metafore valoroase, iar reflecțiile sale asupra realității sunt profunde, expresie a experienței de creație și a dobândirii sensului adânc al lucrurilor, de-a lungul timpului.
Vă mulțumesc pentru darul dumneavoastră prețios!

Felicitări, Constantin Sirghiuta!

Rodica Dascălu
27 noiembrie 2021

„100 DE ANI DE ISTORIE REFLECTATĂ ÎN ORACOLE ȘI CAIETE DE AMINTIRI” LA COMPLEXUL MUZEAL “IULIAN ANTONESCU”, BACĂU ~

O expoziție cu oracole, caiete de amintiri, fotografii, manuale, dar și cu multe alte obiecte specifice școlii, la fel de interesante, nu poate fi decât un eveniment fericit, mai ales într-o după-amiază cenușie de noiembrie. Toate acestea sunt mărturii vii despre o perioadă îndelungată de timp, o sută de ani de istorie, 1880-1980. M-am regăsit în atmosfera recreată cu talent și dăruire de către organizatorii expoziției: Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, Bacău, în colaborare cu Asociația „Muzeul Jucăriilor”, București. Privind exponatele, m-am întors în timpul copilăriei, tinereții… Am retrăit momente, întâmplări, secvențe petrecute cândva, cu mulți ani în urmă. M-am întâlnit în memoria mea afectivă cu oameni dragi, părinți, profesori, colegi, cu toți cei care îmi erau aproape de suflet în acel timp, când eram elevă în clasele primare, gimnaziu sau liceu. Păstrez în inimă locul unde m-am născut și unde am copilărit, dar și pe cele unde am continuat să învăț. De aici îmi trag seva și astăzi, continuând să merg mai departe. De fapt, dacă stau și mă gândesc bine, am venit aici, la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău să mă întâlnesc cu mine. Nu mai vorbesc despre faptul că sunt o mare admiratoare a muzeelor și nu pierd nicio ocazie să le vizitez, atunci când ajung într-un oraș sau într-o altă localitate decât cea de domiciliu. Indiferent de tematica expozițiilor văzute, am constatat că acestea îmi dezvăluie mereu câte ceva neștiut despre mine însămi. O altă latură, trăsătură sau un alt chip al ființei, multe dintre ele fiind ascunse sub straturi de uitare sau despre care, poate, nici măcar nu bănuiam că există. Am revenit acasă cu gândul de a-mi răsfoi propriile mele caiete cu amintiri pe care le-am păstrat cu grijă. Sunt sigură că mă voi regăsi în ipostaze estompate de pulberea fină a trecerii timpului.

Curatorul expoziției este Mihaela Băbușanu, muzeograful care dă viață proiectelor pe care le inițiază cu pasiune și talent. Aici nu sunt doar obiecte, ci este vorba despre o anumită energie, o vibrație, a unor gânduri, trăiri și sentimente care vin din urmă, cu încărcătura lor, dar și cu cea a istoriei, în toată complexitatea ei, a precizat Mihaela Băbușanu la vernisajul expoziției.
Vă invit să explorați această lume care, sunt sigură, trăiește în conștiința fiecăruia. Merită să fie văzută prin prisma modului de a vedea lucrurile acum.

Felicitări organizatorilor acestui eveniment inedit!

Rodica Dascălu
24 noiembrie 2021

un singur gând bun

motto: „Un singur cuvânt adresat unui suflet poate crea un întreg univers, care sa-l umple de lumina.” Victor Hugo

tânără fiind aveai energie
cât să umpli o sferă imensă, compactă.
părea că nu se va epuiza vreodată.
așa că ai risipit-o în diverse proiecte,
triste iluzii ce nu s-au finalizat vreodată.
ai hrănit nenumărate relații.
e drept, nu în zadar, unele dintre ele
rezistă și astăzi. îți sunt alean. ți-ar plăcea
să crezi că și tu le ești adesea reazem.
globul plin de forță, aparent inepuizabil,
pe zi ce trece își pierde conturul. se rarefiază.
nu știi prea multe mijloace prin care să refaci
vioiciunea ființei. ai enumera orele petrecute
în natură și, mai ales, timpul pe care îl oferi
fragilei ramuri de la poalele copacului vieții.
aceasta pare a fi calea de recuperare
a sevelor. ea nu este altceva decât poezie.
te identifici cu ea. unica ta soluție
de supraviețuire. deși punțile interioare
ale prieteniei sunt vii, în relația exterioară
ceva s-a schimbat. puterea de a le revigora
este diminuată, acest fapt nu le face
mai puțin prețioase. e un fel de neputință
a vârstei de a hrăni păienjenișul
pe care l-ai creat într-o lungă existență.
te retragi în spațiul interior. te bucuri
de toate. sunt la fel de proaspete.
ceea ce mai poți face
este să trimiți gândul tău bun.
dar ce mai înseamnă azi un gând,
fie el și bun, îți vor spune ceilalți.

trecutul se amestecă atât de intim cu prezentul,
așternând temelie viitorului, încât gândul
pe care îl trimiți astăzi te va găsi peste câțiva ani.
un buchet de flori, un zâmbet, o mângâiere
sau, de ce nu, un cuțit însângerat.
cuvintele pe care ți le vor spune mâine
vor preface un gest sincer, trăit împreună,
într-o amintire amară. mușcătura unui șarpe.
e important să emani doar gânduri bune.
exprimate direct sau trăite lăuntric. nu e puțin
lucru acest fapt etichetat adesea drept însingurare.

Rodica Dascălu
5 noiembrie 2021

lumi infinite

te-ai întors către tine.
te-ai întors să-ți fii cât mai aproape
povestea pe care ai trăit-o se stinge
te identifici cu locul de plecare
dar și cu gândul.
cu pasul. cu trenul.
cu avionul. cu vaporul.
ai avut nevoie de timp.
apoi, de nenumărate călătorii,
aici sau aiurea, peste mări și țări.
mereu ai crezut că îți lipsește ceva.
de curând ai învățat să te bucuri
de drum. toate sunt ascunse
în tine, acolo în straturi
suprapuse, din neam în neam.
fără aceste drumuri exterioare
fără oamenii pe care i-ai
cunoscut nu ai fi aflat
niciodată mulțimea
de chipuri cărora
le ești cuib.
ți-ar trebui câteva vieți
încă și tot nu ar fi de ajuns
ca toate să se nască. tocmai ai
aflat. numărul lumilor tale e infinit.

Rodica Dascalu ~
16 noiembrie 2021

„Porumbeii mirării”, o rază de speranță pentru pacea timpului

„Poetul este delegatul veşnic al sufletului omenesc
în simfonia spiritului universal.”
(George Călinescu)

Volumul de versuri, în ediție română-engleză, „Porumbeii mirării – The doves of wonder”, al scriitoarei Vasilica Grigoraș, a apărut la Editura PIM, Iași, 2021, în traducerea jurnalistei Alina Lavinia Grigoraș, fiica autoarei. Coperta cărții poartă semnătura fiului autoarei, Radu Ticu Grigoraș și, pentru a face o prezentare completă, menționez prefața cu titlul „Primăvara toamnei”, scrisă cu mult talent de scriitoarea Victoria Milescu. Volumul amintit reprezintă o nuanță importantă în paleta plină de culori a întregii creații literare a Vasilicăi Grigoraș, în calitate de poet, prozator, critic literar. De autor de eseu, interviuri, literatură pentru copii și literatură de inspirație niponă. Dacă am citit bine în nota biografică, sub semnătura distinsei scriitoare au fost publicate peste 20 de volume, cărți având o tematică variată care se adresează cititorilor de toate vârstele.
Ne-am împrietenit, în urmă cu doi sau trei ani. I-am citit cu mult interes secvențele literare postate pe Facebook, fragmente din jurnalul de călătorie, „Odă prieteniei”, scris ca urmare a vizitei pe care a făcut-o în Noua Zeelandă, la invitația prietenei sale, scriitoarea Valentina Teclici. Apoi am constatat cu surprindere că avem multe lucruri în comun: ne-am născut în același an, am copilărit pe meleaguri buzoiene și am urmat cursurile Universității Al. I. Cuza, Iași. Ne unește aceeași pasiune, literatura și, chiar dacă vorbim destul de rar la telefon, ne bucurăm împreună, povestind, exprimându-ne impresii, trăiri, emoții. Există o rezonanță, o apreciere sau mai bine zis un respect reciproc, ceea ce dă consistență prieteniei noastre virtuale.
Citindu-i poemele din volumul de versuri „Porumbeii mirării”, am redescoperit sensibilitatea autoarei Vasilica Grigoraș, o poetă ancorată profund în realitatea ființei, căreia îi descoperă multitudinea de chipuri și moduri de manifestare, toate pline de semnificații.
/„Din cutele minții/ răsare un gând pufos/ care mă îndeamnă/ să scotocesc în lada/ de zestre a întregii ființe.”/ ( vălul cumințeniei )
Privind în ansamblu, volumul de versuri emană o stare de nostalgie, o atitudine meditativă asupra trecerii timpului, a felului în care acesta rodește. Reflecțiile exprimate sunt însoțite însă de elanul tinereții creatoare care devine tot mai intens, pe măsură ce-i descifrăm înțelesul, nimic altceva decât iubirea.
/„Zăpezile din mine clocotesc/ de zămislirea fiorilor/ deschid secretul metaforei/ în timp ce în palmă/ îmi crește un poem de dragoste/ hrană pentru porumbeii mirării.”/ ( poem pentru porumbeii mirării )
Autoarea nu uită nicio clipă să surprindă esența întâmplărilor și evenimentelor, să descopere linia fragilă ce desparte realitatea imediată de partea nevăzută a lucrurilor.
/„Este musai/ (…)/ să citim îndărătul cuvintelor/ rostite cu inflexiuni/ cifrate ale vocii/ și să descoperim/ în miezul faptelor/ măsluite/ și derulate fără noimă/ oglinda pură/ a unor tertipuri/ aparent banale// în realitate/ greșeli desăvârșite.”/ ( necesitate )
Atitudinea autoarei în fața provocărilor existenței este senină, delicată și emană puritate prin fiecare fibră a ființei sale. Poate aceste însușiri își au izvorul în predispoziția autoarei de a scrie literatură pentru copii și poeme de sorginte niponă.
În drumul ei sinuos, pe calea aflării adevărului, Vasilica Grigoraș se întoarce către sine însăși, își ia de mână copilul interior, dând glas unor versuri tulburătoare:
/„Întrevedem calea adevărului/ primenim prăpastia dintre noi/ și trecem peste toate/ nălucirile vieții/ pentru că scopul timpului nostru/ este acela de a râde o dată cu cerul/ care se scaldă aievea/ pe-oglinda apei curgătoare.”/ ( adevărul vieții )
Fiecare poem luat în parte creează un mic univers, dar mai ales transmite mesaje limpezi, clare. Iată, poeta e conștientă că poezia, drumul poetului către propria sa scânteie divină, nu este posibilă fără fervoarea iubirii pentru celălalt, în inima căruia dorește și, uneori, chiar reușește să se furișeze, rămânându-i alături.
Dar privirea vie, deschiderea sufletului către frumusețea din jur nu o împiedică să vadă „circul lumii”, direcția greșită în care ne îndreptăm, faptul că asistăm indiferenți la alunecarea umanității pe o pantă greșită. La capătul acestui drum nu ne putem aștepta la nimic bun. Într-adevăr, Vasilica Grigoraș privește lucid, este prezentă și conștientă că realitatea este plastică, ea se poate modifica în funcție de gradul de conștientizare al societății privită ca un întreg.
/„Chiote, suspine, răsuflări reținute/ scâncetul câte unui copil speriat/ de valuri zgomotoase de râsete/ pe fondul unui scandal infernal/ în care cuvintele zdrăngăneau fals/ și atârnau ca țurțurii, trofee grotești.”/ ( circul lumii )
Și aș putea continua cu multe alte mesaje transmise prin poeme suple, pline de sens. Demn de luat în seamă este și faptul că, deși autoarea se consideră a fi în toamna vieții, poezia ei poartă fiorii unei primăveri clocotitoare, în care curg sevele iubirii. Un poem sugestiv pentru aceste înmuguriri în plină toamnă este, printre multe altele, și „O corabie la timp potrivit”:
/„O privighetoare fără nume/ trubadur celest/ la căderea serii/ în calde armonii/ îmi cântă doar mie/ despre dragoste// Și ție, pentru că altfel/ polenul n-ar mai fecunda/ bucuria clipei// O corabie la timp potrivit/ dragostea ta ancorează/ în inima mea.// Dragostea noastră.”/
Nu pot decât să-mi exprim aprecierea pentru cartea „Porumbeii mirării” și să o felicit din toată inima pe Vasilica Grigoraș, autoarea acestui volum luminos ce înseninează cerul întunecat al timpului pe care îl trăim.
Mulțumesc pentru darul tău de suflet, Vasilica Grigoras! Duminică binecuvântată!

Rodica Dascălu
12 noiembrie 2021

vise spulberate

drumul aleargă lin prin câmpie.
scade lumina în univers cum
flacăra lămpii cu gaz
în odaie, cândva.
nori grei acoperă cerul inimii.
abia răzbește speranța prin
stratul dens de atâtea
spaime, griji, iluzii.
peisajul, fâșii colorate,
alunecă prin ochii tăi stinși.
limpezimea atinge viul. spre seară,
plopii, făclii aprinse, îți veghează visele.
pe miriște un vânticel furios se rostogolește.
momentul nu e potrivit prefacerii, îți spui.

foșnetul viu al amintirilor

chiar dacă încercările nu te ocolesc
iar timpul pe care îl ai pare tot mai
puțin generos, tu ești hotărâtă
să te bucuri de culorile
toamnei.
în grădina Copou, peisajul tomnatic
te îndeamnă să-ți aduci aminte.
adorai să te relaxezi la umbra
teiului, contemplând.
pășești agale pe aleile gândului
răscolind prin bagajul trăirilor intense.
dacă erai inspirată ai fi salvat foșnetul
lor viu, pulsul alert al trecerii prin lume.
în hora amintirilor s-au conturat
în timp imagini, cuvinte, valori.
siluete fragile se risipesc apoi
se adună. din miezul ființei
o coloană se înalță
se rotește într-un vârtej
amețitor cum roata olarului.
locul unde ești nu are vreo ușă
să ieși și nici să permită altcuiva
să intre. acest spațiu izolat e
desăvârșit și, mai ales, neatins
de contradicții, singurătate, plâns.

Rodica Dascalu
1 noiembrie 2021

o altă formă

natura te poate copleși prin bogăția
de culori vii și nuanțe. de freamăt.
toamna își desăvârșește opera.
iarna-i aproape.
hrănindu-se cu ultimele picături
din seva unui copac desfrunzit,
o sferă de vâsc veșnic verde
mă trimite cu gândul
la moarte, dar și la
semnul unui alt
început.
o ramură de vâsc,
cu bobițe albe va împodobi
ușa casei, în prag de sărbătoare.
pentru o clipă uit cum arborele
gazdă, privat de hrană, uneori
trece prin moarte pentru
a renaște altfel.

Rodica Dascalu ~

29 octombrie 2021

perspectivă

plimbându-mă pe strada
„Elena Doamna” din Iași, descopăr
o statuie: mama și copilul, un întreg.
rotindu-mă în jur pentru a vedea
plăcuța cu numele autorului,
încerc să privesc sculptura
din mai multe unghiuri.
să deschid alte perspective
asupra împrejurării date.
și evident, o nouă
viziune de a interpreta.
iată, dacă mă încăpățânez
să surprind obiectul de artă
din direcția de mers, ansamblul
se proiectează pe zidul cenușiu
al unei clădiri, anexă a spitalului
clinic. dacă aleg alt unghi,
conturul lucrării capătă
universalitate. pe fundal, cerul
de un albastru intens. în colțul drept
al imaginii și nu numai, coroane
bogate aurii. sunt prezentă.
aud gânguritul copilului,
o mână și tălpile lui se sprijină
în mâinile mamei. aceasta, aplecată,
își pecetluiește iubirea
printr-un sărut. fruntea, locul
atingerii, devine șuvoi de neoprit.

Rodica Dascalu

Imagine: 24 octombrie 2021 ~

Întoarcere, iar și iar

Ieri, 24 octombrie 2021, am revenit în Iași, după o absență îndelungată. E locul, unde mă întorc iar și iar. Întotdeauna cu aceeași intensitate a trăirilor.
M-am întrebat de ce trăiesc emoția, ca și cum pășesc pentru prima dată pe aceste meleaguri. Poate, nu revin în Iași decât pentru a mă întâlni cu mine, cea din vremea studenției. Sau cu mine, cea în calitate de mamă sau de prietenă. Cu mine, cea iubitoare de artă, de natură și clădiri arhitectonice unice. Mărturii ale curgerii timpului. Cum sunt acum față de variantele mele anterioare? Nu știu să spun. Nu mai obișnuiesc să ierarhizez. Simt doar că sunt altfel. Am trecut prin zeci de experiențe, situații limită. Și ele continuă să vină. Uneori găsesc forța interioară de a le depăși. Cu credință. Cu răbdare. Cu iubire. Dar și ele mi-au caligrafiat trecerea. Cicatricile rămân. Nu mai sângerează ca altădată. Sunt atemporale, se apropie din exterior, vin spre mine. Apoi se așază precum notele muzicale pe portativul viului. O peliculă fină mă apără de intemperii. Nici locurile, nici oamenii nu mai sunt la fel. În peregrinările mele observ un arbore aflat în toamna vieții. Crengile desfrunzite oferă privirii nervurile încâlcite ale existenței. Și totuși o formă sferică de vâsc verde, pregătindu-se să împodobească ușa unei case de Crăciun, se hrănește. Din ultimele picături de sevă. Miracolul morții și al vieții renăscute pe vechile dureri.

Rodica Dascălu

25 octombrie 2021, Iași