de ziua Soarelui

e vară. lumina niciodată nu se va mai așeza astfel peste lume. vara, nicicând pământul nu respiră mai bine ca acum. prin păduri, lanuri de grâu, porumb și floarea soarelui, prin apele sale limpezi, precum cristalul… simt zgomotul valurilor mării, lovind intermitent stabilobozii. mireasma florilor de tei plutește amețindu-mă ușor. apoi mă poartă spre tărâmul existent pe o hartă a nervurilor cosmice. percep sunetul ploii, cea care îmi stropește chipul obosit înviorându-l. simt cum aleargă pixul creionând cuvintele. numai ele știu să aștearnă pe o coală de hârtie albă tumultul unei povești. simt mirosul pruncului nou născut dar și zbuciumul interior al unui tânăr închis în propria-i carapace. simt agresivitatea ascunsă sub priviri reci, tăioase, indiferente. uneori, mi-e teamă. fiorul că nu voi fi în stare să-mi păstrez cumpătul îmi străbate trupul vlăguit. dar dacă ceea ce văd în exterior există în mine însămi? a simți e un verb care te conectează cu cel care răspunde sau nu vibrației tale. de la un timp simt măcinarea trupului. intensitatea procesului mă copleșește. aș vrea să ignor destrămarea, să mă lipesc strâns de ceea ce mă bucură. de câte ori nu m-am simțit în mijlocul naturii ca în tovărășia unui prieten adevărat. numai vorbind despre ele, îndoielile și anxietățile dispar, iar arborii seculari îmi alină sufletul, prin foșnetul lor prietenos. și mai simt că în mine sunt nenumărate lumi și lumea întreagă mă reflectă. dar pentru a înțelege, trebuie să trec de marele Eu. accept. iert. creez loc pentru ceilalți, pentru natură și pasiuni. lumina verii mă inundă, absorbindu-mi neliniștea…

Rodica Dascalu
20 iunie 2022

cum ar fi

cum ar fi să trăiești doar pentru tine
fără să dăruiești o scânteie veșniciei.
nu există doar obiecte sau lucruri
ci și înțelesuri care-ți dezvăluie
în chip tainic adevărul.
ești liber când sapi în tine
precum în adâncul unei fântâni
descoperindu-te în întregul ființei.
în curtea lăcașului sfânt plouă intens.
un copil nesupravegheat pășește
fericit, tulburând băltoaca unde
se oglindește plumburiu cerul.
cercurile apei și cele ale vieții,
aceleași căi ale devenirii.
trepte de urcat, petală
cu petală, împreună.

teoria apropierii

aproape orice om întâlnit
încearcă să-și creeze un colț de rai
în cernoziomul inimii celuilalt. uneori
sămânța semănată rodește,
alteori plantele nu răsar.
întâlnirea om – om
e posibilă, mai ales, la nivel lăuntric,
poate n-ar fi lipsit de sens
să cunoști un alt tip de întrevedere,
om – cuvânt, sau orice altă conexiune.
tu știi, nu poți depăși limite,
fără să ai călăuze: îngeri,
semne divine
ori poeme autentice,
al căror mesaj
te surprinde, trezindu-te
din somnul greu al singurătății.
o tufă de trandafiri roz se ofilește.
pe fundal tristețea din ochii
stinși ai distinșilor bunici
pare fără leac.
Doamne, facă-se voia Ta!

Rodica Dascălu
15 iunie 2022 ~

celui care iese din peisaj

asculți șoapta firului de iarbă.
ești atent, iar păsările parcă
îți vorbesc prin triluri.
părerile de rău, plânsul tăcut
creează spații albe, fără margini.
începi să colorezi în voie o altă lume.
lumina verii, o explozie,
năvălește în zori, pentru a închide
cupa florii de regina nopții, adunând
în ea roua cuvintelor.
apoi, din petală în petală,
coboară, însoțindu-te la drum
spre adâncimea unui roșu trandafir.
parfumul altui univers te învăluie.
existența plină de obstacole
ascunde întotdeauna un miez,
pentru a-l afla, merită să cutreieri.
percepe întreaga imagine
doar cel care iese din peisaj
depășind conturul propriei bucle.

Rodica Dascalu
7 iunie 2022

copilul interior

pierzi de-a lungul vieții însușiri alese.
inocența, întrebările, mirarea le-ai
deprins, cândva, în etapa
fericită a vieții.
hrana copilului interior e simplă.
o clipă de tăcere
cu tandre amintiri aduse la lumină
sau ruga duioasă în fața icoanei
aflată într-un colț al casei,
locul unde singurătatea
asumată devine izvor
al încrederii în tine,
în celălalt, în iubirea divină.
când privești firul de trandafir,
simbol al materiei în mișcare
spre miezul tainic al ființei,
fluturele, al cărui tremur
întruchipează însăși
pulsația viului,
te surprinzi copil.
pe chipul tău
înflorește
minunea de a fi
o piesă în jocul cosmic.
descoperi esența infinitelor
lumi lăuntrice, dar mai ales înveți
să oprești alunecarea nisipului,
să repornești roata iubirii
împotmolită în valuri
de patimi.

Rodica Dascalu
31 mai 2022 ~

o lume posibilă

oamenii întâlniți, oglinzi pentru răni
ascunse cu grijă în pliuri de timp.
există tentația împotrivirii viului.
în natură totul se întâmplă firesc.
noaptea cedează locul zorilor.
luna se apleacă sfioasă
în fața soarelui.
primăvara, cu alaiul ei de petale,
simte când vine clipa retragerii.
te bucuri de lumina verii,
de auriul spicelor ,
de mișcarea perpetuă a valurilor mării.
te pregătești să întâmpini oameni, situații,
evenimente, ca și cum ai înțelege că universul
acesta efemer nu este doar un pod spre o lume
mai bună, eternă, ci este chiar una dintre
infinitele tale lumi posibile. o recreezi
iar și iar. schimbarea e dureroasă
precum orice naștere.
amprenta rămâne.

Dascălu Rodica,
18 mai 2022

răspuns

îți dorești să auzi ropotul ploii cum udă
pământul însetat. oricând și oriunde,
științific, fenomenul e posibil.
în alt peisaj al planetei,
norii se destramă, aerul fiebinte
ofilește vegetația, seceta cuprinde întregul
areal, iar altcineva suferă de sete, de foame.
la fel se-ntâmplă cu resentimentele.
au ecou imediat sau răbufnesc peste ani,
în realitatea ta, o filă însângerată,
de ce eu, de ce tocmai mie.
undeva, pe aproape,
se nasc războaie între vecini.
puterea creatoare a cuvântului există.
viața îți permite să exersezi libertatea
alegerii, de preferat ar fi să afli,
mai întâi, cine ești.
în lumina dimineții, îți privești rana.
accepți să te doară, clipa vindecării se apropie.


Rodica Dascălu
5 mai 2022

toți suntem un întreg

toți suntem un întreg

te abați din drum și intri în crângul
cu arbori fortificați de vuietul furtunii.
ani în șir ți-ai dorit să cunoști supraviețuitorii
unor grele încercări. descoperindu-i, trăiești
din plin fiorul. ai avut timp să-ți evaluezi
în tihnă trecutul. să vezi cum golul singurătății
te înfășoară strâns ca giulgiul lui Lazăr
cel înviat după patru zile.
pentru o clipă de pace,
aI plătit un preț, mergând
pe frânghia subțire dintre viață și moarte,
întinsă deasupra unui fluviu tumultuos.
la Sfânta Liturghie, ai gustat din potirul veșniciei.
în alt spațiu, primăvara se strecoară anevoie
printre trupuri fără viață, aliniate pe caldarâm.
totul în jur e scrum. gândul aleargă
spre cel care plătește cu sânge
ora ieșirii tale din timp.


Rodica Dascălu
4 mai 2022

presimțire

întreaga natură îmbracă strai nou. lumina îi dă strălucire. în nuanțe de verde crud, o mantie presărată cu pomi înfloriți acoperă pământul, prefigurând Învierea. de Florii, purtător al ramurilor de finic, omul se bucură iar Iisus plânge. El știe. peste câteva zile, extazul va deveni îndemn la răstignire. poarta Ierusalimului, însuși sufletul omului, este aproape mereu închisă. cheia ce i se potrivește poartă un nume, smerenia, floare atât de rară…

Rodica Dascălu
22 aprilie 2022

( după o idee desprinsă din predica părintelui la Sfânta Liturghie ~ Mănăstirea Runc, 21 aprilie 2019)

Jocul cu pietre (filă de jurnal, 19 iulie 2017)


Pentru astăzi, aveam programată o consultație la medicul cardiolog și, de aceea, începând cu prima parte a zilei de ieri, am încercat să fac ordine în dosarul medical. Spre surprinderea mea, toată această acțiune am finalizat-o, destul de anevoios, în după-amiaza zilei. Am așezat filele pe categorii, într-o anumită rânduială: analize, ecografii, radiografii și încă multe alte investigații, în funcție de diagnosticul primit. Bolile care m-au vizitat de-a lungul timpului, iar și iar, nu au fost puține. Tot răsfoind teancul de analize în ordinea lor cronologică, m-a străfulgerat un gând: oare, cum am reușit să „colecționez” un număr atât de impresionant de îndoieli, dezamăgiri, traume, răni? 
Nu sunt adepta înțelesului că prin boli, și mai ales prin cele grave, Dumnezeu ne pedepsește, deoarece știu că El fiind iubire nu își poate îngenunchea propria creație. 
Având permanent în minte cuvintele părintelui Pantelimon de la Oașa, am întrezărit, după îndelungi așteptări, felul cum ne mângâie Dumnezeu. Prin încercările trimise, fie o boală, fie o pierdere de orice fel, El dorește să ne pregătească spiritual, pentru a ne oferi daruri. Binele divin nu este compatibil cu un suflet închis, indiferent, nehotărât, ancorat prea mult în lutul existenței. Abia acum percep încercările parcurse asemeni unor învățături ce se cereau a fi însușite. 
Temele primite, pentru a-mi înălța trăirile la nivelul harului, au venit într-un ritm alert, dar eu nu eram suficient de atentă. A fost nevoie de multă răbdare, să pot desluși sensul testelor din Înalt, dar și al propriilor întrebări.
 Acum privesc dosarul medical cu alți ochi. Îl văd ca pe un șir nesfârșit de sfaturi părintești, mesaje de încurajare și dragoste.
 Mulțumesc, pentru îndelunga Ta răbdare, Doamne!
 Și, deodată, toți acei nori cenușii, gata să cearnă asupra mea o ploaie amenințătoare, s-au transformat într-un stol de păsări albe. Sau poate sunt îngeri… Zborurile lor împrăștie lumină. Și dau culoare vieții, ori de câte ori cineva pornește să caute calea transfigurării suferinței. Pot spune că trăiesc sentimentul straniu al împrietenirii cu boala, cu îndoielile și cu neputințele. Toate și-au aflat lăcaș în mine însămi. Din momentul în care înțeleg că ele se îngăduie reciproc, iar eu le accept necondiționat, starea mea de sănătate se ameliorează. Controalele medicale periodice fac parte din existența mea.
Ies din cabinetul de cardiologie. Simt cum prind aripi. Încurajările medicului încep să-și facă efectul. Pașii devin mai siguri. Drumul spre casă îl parcurg, la pas, prin centrul orașului. Îmi limpezesc gândurile, stările de spirit. Să nu uit recomandările, schema de tratament…
Dogoarea zilei de iulie mă obligă să caut un loc răcoros, la umbră, pentru a-mi potoli bătăile inimii, ușor accelerate din cauza caniculei, emoției. Mă îndrept spre bătrânul castan din Parcul „George Bacovia”. În preajmă se înalță statuia poetului, opera în bronz a sculptorului Constantin Popovici, amplasată lângă fosta Bibliotecă Municipală, chiar în anul finalizării creației, 1971. Artistul îl surprinde pe poet în picioare, cu capul plecat, desculț, fără haine pe el, și înfrigurat. O metaforă potrivită esenței stilului bacovian. Un punct de atracție al orașului pentru turiști de pretutindeni. Locul unde am ales să mă odihnesc are forma unui pătrat cu una dintre laturi deschisă spre aleea principală, străjuită de tufe cu trandafiri înfloriți. De-a lungul celorlalte trei laturi sunt bănci din lemn montate pe structuri metalice solide, bine ancorate în terenul pietros. Mă așez pe o bancă. Ca de obicei, arunc o privire în jur pentru a mă conecta la fluxul viului. Dacă sunt atentă, viața îmi vorbește.
Trei mămici tinere discută aprins. Sunt dornice să-și împărtășească una alteia experiența creșterii copiilor sau cine știe ce alte subiecte interesante sunt în centrul atenției lor. Copiii, fete și băieți, au vârste cuprinse între patru și șapte-opt ani. Se joacă împreună în jurul bătrânului arbore care tronează în mijlocul acestui pătrat, dăruindu-ne generos umbra lui deasă. Cu greu deslușesc câteva crâmpeie de cer printre ramurile coroanei. Castanul despre care vorbesc este unul dintre copacii mei preferați, la umbra căruia îmi place să meditez. Să citesc sau să privesc în jur, pur și simplu. Îi admir lăstarii roșiatici viguroși, primăvara târziu, apoi florile albe cu nuanțe roz, grupate în ciorchini mari, precum cupele unui candelabru, având brațele îndreptate spre cer. Niște semne ce par să ne atragă atenția:
– Hei, unde alergați, oameni buni, nu vedeți că ați uitat să priviți cerul?
Toamna, mă opresc iarăși sub arborele maiestuos. Îi culeg fructele maronii, lucioase. Uneori le folosesc drept ornamente în boluri mari de sticlă, alături de crenguțe de brad și globuri mici colorate. Un aranjament de sărbători, plin de culoare.
Pasionată de jocurile copilăriei și conștientă că, undeva, în lăuntrul meu, copilul de altădată stă mereu în așteptarea unui motiv de bucurie, urmăresc cu interes felul cum se joacă cei mici. Știindu-se observați, dar mai ales văzând aparatul foto îndreptat discret spre ei, copiii îmi zâmbesc, apoi declanșează niște claxoane stridente, ascunse sub florile din material plastic ce le împodobesc papucii colorați. Au vânturat pietricele, au preparat „mâncare”, amestecând continuu într-un vas imaginar cu o lingură imaginară și ea. Prâslea acestui grup ține în mână o piatră cubică, destul de grea pentru vârsta lui, nu prea știe la ce i-ar fi de folos. Pietrele, păpușile cu părul din mătase de porumb, praful uliței în care desenam efemere figuri geometrice erau jucăriile mele preferate într-o copilărie mult prea îndepărtată, dar care își trimite încă parfumul amintirilor, amețindu-mă ușor.
Dar, oare, ce se întâmplă cu mine? Iată, sunt în curtea primei noastre case, cea situată pe malul pârâului, care obișnuia să ne inunde de câteva ori pe an. Acum e vară, eu și fratele meu căutăm să inventăm jocuri atractive. Suntem singuri, tata este la serviciu iar mama este la muncă. Pe câmp, unde prășește, seceră, participă la treieratul grâului. Culege recolta: floarea-soarelui, porumb, sfeclă, struguri, în funcție de anotimp. Probabil că am vreo zece ani iar fratele, în jur de cinci ani. El se joacă împreună cu băieții, așa că nu-mi rămâne decât să-mi petrec timpul liber, cum știu eu mai bine. Din momentul când am mers la școală, în clasa a I-a, în mintea mea de copil s-a înfiripat un gând, acela de a fi învățătoare, când voi ajunge mare. Mai târziu, visul s-a transformat. Voiam să fiu profesoară de chimie, să explic elevilor structura fascinantă a atomului, mecanismul reacțiilor chimice și multe alte fenomene… De aceea, chiar când mă jucam, vara, în curtea casei, jocul meu era asemănător visului lăuntric. Adunam pietre de mărime mijlocie, apoi le așezam astfel încât obțineam o imagine în miniatură a clasei în care învățam. Pietrelor le dădeam nume, erau elevii mei imaginari. Le adăugam numele într-un caiet, despre care spuneam că este un catalog. Le puneam note. Bineînțeles, eu eram și educatorul și elevul. Mă așezam pe un scaun mic, iar catalogul îl deschideam pe alt scaun mai înalt, catedra.
Mă trezesc din vis, adică nu m-am desprins încă din atmosfera caldă a copilăriei. Îmi dau seama acum, gândindu-mă la acel joc al meu, de câtă imaginație aveam nevoie pentru a intra în felul de a fi al fiecărui elev. Să răspund diferit la întrebări. Astfel încât răspunsurile să se completeze. Să se nască o privire de ansamblu, așa cum vedeam la învățătoarea mea. Un adevărat magician, dacă reflectez bine. Urmându-i exemplul, reușeam, iată, să însuflețesc pietrele. Să le dau viață. Să le atribui emoții, sentimente, cunoștințe, trăiri. Despre felul în care mi-am împlinit sau nu visul de a fi educator voi scrie poate, altădată.
Revin în realitate. Între timp copiii și mamele lor au plecat. Pe o bancă alăturată, un bătrân zdravăn, cu obrajii roșii, își taie felii mari, de fapt, mai mult rupe, nerăbdător, bucăți dintr-o pâine albă, pufoasă. O consumă cu poftă împreună cu brânză proaspătă, caș. Înghit în sec, îmi este poftă de pâine! Știu, nu am voie mai mult de una două feliuțe străvezii de pâine neagră pe zi. Îmi mut privirea asupra unui alt loc prin care viața izvorăște: un guguștiuc cu pene negre lucioase se luptă cu niște vrăbii gureșe pe un colț de pâine dăruit cu dragoste de bătrân. Sunt momente când vrăbiile, chiar dacă sunt mai mici și fragile ca înfățișare, reușesc să păcălească guguștiucul cel mândru și plin de fală.
Am sosit aici singură, în căutarea unei clipe de răgaz, dar, treptat, o blândă adiere m-a atins cu aripa ei delicată. M-a ajutat să mă întorc în timp, să colind pe meleagurile satului meu natal. Sau cine știe… Poate, e doar o tainică energie care unește oameni, copii, păsări, flori…

Rodica Dascălu
3 aprilie 2022