e vară. lumina niciodată nu se va mai așeza astfel peste lume. vara, nicicând pământul nu respiră mai bine ca acum. prin păduri, lanuri de grâu, porumb și floarea soarelui, prin apele sale limpezi, precum cristalul… simt zgomotul valurilor mării, lovind intermitent stabilobozii. mireasma florilor de tei plutește amețindu-mă ușor. apoi mă poartă spre tărâmul existent pe o hartă a nervurilor cosmice. percep sunetul ploii, cea care îmi stropește chipul obosit înviorându-l. simt cum aleargă pixul creionând cuvintele. numai ele știu să aștearnă pe o coală de hârtie albă tumultul unei povești. simt mirosul pruncului nou născut dar și zbuciumul interior al unui tânăr închis în propria-i carapace. simt agresivitatea ascunsă sub priviri reci, tăioase, indiferente. uneori, mi-e teamă. fiorul că nu voi fi în stare să-mi păstrez cumpătul îmi străbate trupul vlăguit. dar dacă ceea ce văd în exterior există în mine însămi? a simți e un verb care te conectează cu cel care răspunde sau nu vibrației tale. de la un timp simt măcinarea trupului. intensitatea procesului mă copleșește. aș vrea să ignor destrămarea, să mă lipesc strâns de ceea ce mă bucură. de câte ori nu m-am simțit în mijlocul naturii ca în tovărășia unui prieten adevărat. numai vorbind despre ele, îndoielile și anxietățile dispar, iar arborii seculari îmi alină sufletul, prin foșnetul lor prietenos. și mai simt că în mine sunt nenumărate lumi și lumea întreagă mă reflectă. dar pentru a înțelege, trebuie să trec de marele Eu. accept. iert. creez loc pentru ceilalți, pentru natură și pasiuni. lumina verii mă inundă, absorbindu-mi neliniștea…

Rodica Dascalu
20 iunie 2022