zi toridă de vară văpaie peste oraşul pustiu

călătoresc cu trenul. în vagon doi copii cu părul auriu

cum spicul de grâu, în drum spre bunici împreună cu tânăra

lor mamă. un dialog încântător se înfiripă:

/ uite, Petra, flori de soare! /

/ Simon, se spune floarea soarelui /

își amintesc de ochii albaştri ai bunicului

îi vor desena portretul vor fi și ei prezenți în imagine

desenează Petra desenează Simon concentrare maximă

/ Simon, te rog nu irosi hârtia! /

/ Petra, de ce m-ai desenat aşa mic, eu sunt mare! /

în jur oamenii zâmbesc eu îmi întrerup firul lecturii

gingășia copiilor ne învăluie

 

urmează un moment straniu dureros

cuprins de neliniște Simon devine agitat de neoprit hohotul de râs

în cascadă delir cum alunecarea pe o pantă. istovită mama

îi murmură vorbe de-alean se plimbă cu el în brațe

liniște după zbucium. copilul privește absent adoarme

sufletul meu plânge. chipul fetiței capătă aerul unui

om matur: / aşa face el, aproape mereu…/

își reprimă întrebările să nu o supere pe mama

în gând îmbrăţişez fetiţa îl mângâi pe Simon

ei sunt parte din mine eu sunt parte din ei

toţi suntem parte din ceva nemărginit

gândurile de prisos se îndepărtează

rămâne iubirea pentru copii

pentru mama care veghează

fără să se întrebe / de ce tocmai mie? /

în tăcere îşi duce crucea

cu smerenie

 

doar vara indiferentă defilează în hainele ei multicolore

ca și cum în lume nimic dureros nu se întâmplă…

 

/ Rodica Dascălu / Poveste de vară