noaptea

cu mantia ei de umbre

învăluie satul

în curtea casei

eu cu mine însămi

vântul adie ușor

foşnind frunzele viţei de vie

greieri nevăzuți

își exersează cântul

licuricii minuscule lămpi

scânteiază în întunericul de nepătruns

glasurile unor tineri gălăgioși

întrerup liniștea adâncă

cu privirea ațintită spre înalt

aștept ca senina boltă cerească

lăcaș pentru miliarde de stele

să-și dezvăluie frumusețea

Luna, Calea Lactee, Carul Mare

și Carul Mic cu a sa Stea Polară

corpuri cerești îndelung studiate de savanți

pentru mine sunt prieteni

aflaţi pe un tărâm îndepărtat

și totuşi

atât de apropiaţi fiinţei mele lăuntrice

parteneri de suflet într-un dialog imaginar

puterea de a depăși obstacolul

își are izvorul

în copilăria îndepărtată

când stelele

îmi vegheau lăuntrul sufletului

dăruindu-mi iubire…

/ Rodica Dascălu / Nostalgie  /