Crestele munților abia se întrezăresc,

În fâșii orizontale, nori plumburii alunecă

Printre culmile împădurite,

Cu brazi veșnic verzi,

Adânc înrădăcinați în oceanul de liniște.

Crengile lor sub forma unor aripi

De păsări,

Trepte spre vârful coroanei,

Săgeată îndreptată spre cer,

Sugerează zborul și destinul omului,

Acela de a-și accepta existența

Și a-i găsi sensul…

Un ceas de singurătate în fața măreției naturii,

Bucură sufletul, hrănindu-i rădăcinile

Împlântate în realitatea aceea vie,

Stare în armonie,

De a asculta vocea divină,

Grăind prin glasul conștiinței,

Apoi prin fiecare arbore…

Și de a-L slăvi în liniște

Printr-un permanent imn de iubire,

Închinat naturii

Și semenilor!

/Rodica Dascălu / Hrana sufletului/