recunosc faptul că îmi plac mult fluturii. fie că sunt albi, fie că au aripi multicolore. îi chem deseori în textele mele în proză, ca semn al efemerului. ceea ce am remarcat în ultimii ani este scăderea accentuată a numărului lor față de anii precedenți. la sfârșitul lunii iunie, în drum spre mare, când ne-am oprit într-un loc pitoresc pentru relaxare, am fost surprinsă văzând un roi adevărat de fluturi albi. o încântare pentru suflet. de cele mai multe ori, când îi întâlnesc, îi fotografiez. în câmpul de lavandă din Parcul Cancicov, în perioada de înflorire a acestei plante aromatice, fluturii zboară de obicei în grup de câte doi, cel mult trei. am încercat și anul acesta să-i surprind cu aripile deschise, pregătiți de zbor, dar îmi recunosc înfrângerea. nu am reușit.
30 iulie, o zi frumoasă, luminoasă, de vară autentică. astăzi am avut parte de mai multe secvențe inedite, printre care și vizita misterioasă a unui fluture. cu ocazia plimbării de dimineață în parcul mare al orașului, sunt întâmpinată de cele ”trei grații” sau ”trei fete” sau ”trei fote”, cum mai sunt numite cele trei statuete, îmbrăcate în straie de sărbătoare, de culoare alb imaculat. mai pe scurt micuța fântâna arteziană, lăsată în paragină de mult timp a fost renovată, motiv de bucurie pentru copii și adulți deopotrivă. plimbarea de după-amiază mi-a dat prilejul întâlnirii cu primul curcubeu din acest an, oferit de fântâna arteziană principală a grădinii. nu am pierdut prilejul de a-l admira în tihnă. mi-am continuat drumul parcurgând câțiva pași în direcția Teatrului de vară „Radu Beligan”.
m-am așezat pe o bancă, unde era umbra mai deasă. nu știu ce anume a declanșat oprirea gândului meu rătăcitor asupra unei secvențe, pe care am trăit-o cu vreo șase ani în urmă. exact în acest loc, am stat de vorbă cu o fostă colegă de serviciu, I.. ne aflam în așteptarea intrării la spectacolul Teatrului Național ”I.L. Caragiale”, București, ”Furtuna”, după William Shakespeare, în care urma să-l vedem jucând în rolul principal pe actorul Ion Caramitru. Regia spectacolului: Alexander Morfov. 15 august 2015. suntem entuziasmate de calitatea spectacolul pe care urma să-l vizionăm, dar și bucuroase de reîntâlnire, după o lungă perioadă de timp în care nu am știut nimic una despre cealaltă. au urmat și alte întâlniri programate sau întâmplătoare, de fiecare dată bucuria era la ea acasă. I. aflase că trecusem cu bine printr-o situație limită și mă admira pentru felul cum reușisem să gestionez situația.
la un moment dat, I. nu a mai dat niciun semn de viață, apoi m-a sunat spunându-mi că trece printr-o experiență asemănătoare cu cea pe care am trăit-o și eu. era optimistă. mi-a mărturisit: dacă tu ai făcut față, voi trece și eu cu bine! am ajutat-o cum am știut mai bine, dându-i informații, căi de abordare, sfaturi. iată, acum, mă gândesc la prietena mea, cu duioșie, dar mai ales cu părere de rău. regret faptul că nu am petrecut mai mult timp împreună, că nu i-am făcut fotografii, gândindu-mă că am tot timpul din lume înainte. la trecerea dintre ani, sufletul lui I., după o lungă suferință a plecat într-o stea. vorbisem ultima dată la telefon, la începutul lunii noiembrie 2020. mi-a mărturisit atunci că duce o luptă permanentă cu boala, mi-a povestit despre drumurile lungi și obositoare pe care le face, împreună cu soțul ei, până în orașul Craiova, unde era inclusă într-un program de cercetare, un studiu clinic în care avea mare încredere. printre atâtea tristeți își făcuseră loc și câteva motive de fericire. era tare mândră de fiica ei, A., care lucrează în București la o firmă renumită și unde era foarte apreciată. la ea se opreau să-și tragă sufletul după călătoriile făcute. fiica i-a fost tot timpul aproape, deschizând uși pe care cu greu ar fi reușit să le acceseze singură. în timpul petrecut mai mult în casă, după tratamentele și testele pe care le suporta din ce în ce mai greu, și-a descoperit talentul de a picta flori în culori vii, luminoase, așa cum era sufletul ei, peisaje, dar începuse să abordeze și alte teme mai complexe. când I., economist stagiar, absolventă a Universitătii ”Al. I. Cuza” din Iași, a venit în întreprinderea unde lucram de ani buni, am îndrăgit-o imediat. o tânără blondă, cu ochii albaștri mari, delicată, mereu cu zâmbetul pe buze. născute amândouă la începutul lunii martie, glumeam adesea pe tema aceasta. zodia Pești este specifică oamenilor sensibili, ușor de rănit, obișnuiam să spunem.
cât de ușor trecem hotarul dincolo, fără să mai avem timp să aruncăm în urmă o privire. auzim peste tot: e important să ne trăim clipa, să nu mai fim preocupați de trecut sau de viitor. cred că este important să trăim în adevăr, astfel încât în urma noastră să rămână măcar un singur om care să se oprească o clipă din ceea ce face și să trimită un gând.
în timp ce tot frământam în minte aceste amintiri, imagini, fragmente de conversație, din senin pe piciorul meu s-a așezat un fluture negru cu ornamente în culori de maroniu și alb. nu mi s-a mai întâmplat așa o minune. a stat câteva minute, l-am fotografiat pe îndelete, apoi a zburat. nu a trecut mult timp și a revenit și tot așa de vreo trei patru ori. ultima dată l-am surprins deschizându-și aripile. i-am observat tremurul abia perceptibil. l-am privit în voie așa cum nu o mai făcusem. și deodată am o revelație, dar dacă este un semn din partea lui I. ca răspuns la gândul meu. când am ajuns acasă am deschis Messengerul și am zăbovit îndelung asupra cuvintelor frumoase pe care ni le-am spus. în vara anului trecut am primit din partea ei o melodie care îmi plăcea și mie foarte mult și pe care o ascult și acum: ”Ana, zorile se varsă”, interpretată de Ion Bocșa. mă urmărește expresia lui I. înainte de vizionarea spectacolului din 15 august 2015: ”Fericite vom fi!”.

Rodica Dascălu

31 iulie 2021