Atentă la detalii, privesc o pasăre cântătoare,

Ce și-a găsit refugiu pe creanga unui pom uscat.

Mică, cenușie, de mărimea unei vrăbii,

Împodobită cu mici pete de culoare,

Când cântă,

Devine izvorul unor ecouri cristaline,

Ce se propagă în triluri prelungi,

Iar aripile ei cenușii, evantaie sonore,

Acompaniază cântul.

Știindu-se observată,

Își ia zborul,

Și în libertatea ei deplină,

Se așează pe ramura unui arbore

Cu frunzișul încă verde,

Unde, ascunsă privirilor

Face ceea ce știe ea mai bine…

Generoasă, dăruiește arborelui care-i este casă

Cântul ei,

Iar acesta fremătând de bucurie

Primește darul păsării,

Și îl păstrează

Pentru zilele

Cand viscolul va spulbera zăpada,

Acoperind cărările pădurii,

Iar amintirea zilelor senine,

Îi va fi de folos.

Păstrându-le în inima lui de arbore,

Soarele, cântecul păsărilor, adierea vântului, veselia oamenilor,

Toate îl vor ajuta să ajungă teafăr în primăvară,

Anotimp al renașterii,

Și al unui nou înțeles,

Că prietenia,

Cu ale ei momente de magie,

Se întrețese pe aceste tandre gesturi de iubire,

Și armonie…/

 

Rodica Dascălu / Magia prieteniei