Sunt la vârsta când trăiesc sentimentul straniu al împrietenirii cu boala, cu îndoielile și cu neputințele. Acestea și-au aflat lăcaș în mine însămi, de multă vreme, dar constat cu surprindere că, din momentul în care ele se îngăduie reciproc iar eu le accept necondiționat, starea mea de sănătate se ameliorează. Controalele medicale repetate fac parte din existența mea. Acum, când ies din cabinetul de consultație, simt cum capăt putere. Pașii îmi sunt mai siguri iar sufletul parcă primește un șuvoi de lumină. După o astfel de experiență, drumul spre casă parcurs pe jos îmi limpezește gândurile. Dogoarea zilei de iulie mă obligă să caut un loc răcoros, la umbră, pentru a-mi potoli bătăile inimii, ușor accelerate din cauza caniculei. Mă îndrept spre bătrânul castan din Parcul „George Bacovia”. În preajmă se înalță statuia poetului, opera în bronz a sculptorului Constantin Popovici, amplasată lângă fosta Bibliotecă Municipală, chiar în anul finalizării creației, 1971. Artistul îl surprinde pe poet în picioare, cu capul plecat, desculț, fără haine pe el și înfrigurat. O metaforă potrivită esenței stilului bacovian. Un simbol al orașului. Locul unde am ales să mă odihnesc are forma unui pătrat cu una dintre laturi deschisă spre aleea principală, străjuită de tufe cu trandafiri înfloriți. De-a lungul celorlalte trei laturi sunt bănci din lemn montate pe structuri metalice solide, bine ancorate în terenul pietros. Mă așez pe o bancă. Ca de obicei, arunc o privire în jur pentru a surprinde câteva secvențe din fluxul viului. Dacă sunt atentă, viața îmi vorbește. Trei mămici tinere discută aprins. Sunt dornice să-și împărtășească una alteia experiența creșterii copiilor sau cine știe ce alte subiecte interesante le preocupă. Copiii, fete și băieți, au vârste cuprinse între patru și șapte-opt ani. Se joacă împreună în jurul bătrânului arbore care tronează în mijlocul acestui pătrat, dăruindu-ne generos umbra lui deasă. Cu greu deslușesc câteva crâmpeie de cer printre ramurile coroanei care este atât de ramificată încât nu permite razelor soarelui să se strecoare până la noi. Castanul acesta este unul dintre copacii mei preferați asupra căruia îmi opresc deseori privirea și la umbra căruia îmi place să meditez, să citesc sau să privesc în jur, pur și simplu. Îi admir lăstarii roșiatici viguroși, primăvara târziu, apoi florile albe cu nuanțe roz, grupate în ciorchini mari, precum cupele unui candelabru, având brațele îndreptate spre cer. Niște semne ce par să ne atragă atenția:
– Hei, unde alergați, oameni buni, nu vedeți că ați uitat să priviți cerul?
Toamna mă opresc iarăși sub arborele maiestuos. Îi culeg fructele maronii, lucioase. Uneori le folosesc drept ornamente în boluri mari de sticlă, alături de crenguțe de brad și globuri mici colorate. Un aranjament de sărbători, plin de culoare.
Pasionată de jocurile copilăriei și conștientă că undeva în lăuntrul meu copilul de altădată stă mereu în așteptarea unui motiv de bucurie, urmăresc cu interes felul cum cei mici interacționează între ei. Știindu-se observați, dar mai ales văzând aparatul foto îndreptat discret spre ei, copiii îmi zâmbesc, apoi declanșează niște claxoane stridente, ascunse undeva sub florile din material plastic ce le împodobesc papucii colorați. Au vânturat pietricele, au preparat „mâncare”, amestecând continuu într-un vas imaginar cu o lingură imaginară și ea. Prâslea acestui grup ține în mână o piatră cubică, destul de grea pentru vârsta lui, nu prea știe la ce i-ar fi de folos. Pietrele, păpușile cu părul din mătase de porumb, praful uliței în care desenam efemere figuri geometrice erau jucăriile mele preferate într-o copilărie mult prea îndepărtată, dar care își trimite încă parfumul amintirilor, amețindu-mă ușor.
Dar, oare, ce se întâmplă cu mine? Iată-mă în curtea primei noastre case, cea situată pe malul pârâului, care obișnuia să ne inunde de câteva ori pe an. Acum e vară, eu și fratele meu încercăm să ne ocupăm timpul. Suntem singuri, tata este la serviciu iar mama este la muncă. Pe câmp, unde prășește, seceră, participă la treieratul grâului, culege recolta: floarea-soarelui, porumb, sfeclă, struguri, în funcție de anotimp. Probabil că am vreo zece ani iar fratele, în jur de cinci ani. El se joacă împreună cu băieții, așa că nu-mi rămâne decât să-mi petrec timpul liber, cum știu eu mai bine. Din momentul când am mers la școală în clasa a I-a, în mintea mea de copil s-a înfiripat un gând, acela de a fi învățătoare, când voi ajunge mare. Mai târziu, visul s-a transformat, voiam să fiu profesoară de chimie, să explic elevilor structura fascinantă a atomului, mecanismul reacțiilor chimice și multe alte fenomene… De aceea, chiar când mă jucam, vara, în curtea casei, jocul meu era asemănător visului lăuntric. Adunam pietre de mărime mijlocie, încercând să fie aproximativ de aceeași formă, apoi le așezam astfel încât obțineam o imagine în miniatură a clasei în care învățam. Pietrelor le dădeam nume, erau elevii mei imaginari. Într-un caiet, despre care spuneam că este un catalog, le adăugam numele și le puneam note. Bineînțeles, eu eram și educatorul și elevul. Mă așezam pe un scaun mai mic iar catalogul îl deschideam pe alt scaun mai înalt, catedra. Îmi dau seama acum, gândindu-mă la acel joc al meu, de câtă imaginație aveam nevoie să intru în pielea fiecărui elev, să răspund la întrebări, în mod diferit, având grijă ca răspunsurile să se completeze iar la final concluzia să fie una completă. Eram un adevărat magician, dacă reflectez bine, deoarece la acea vârstă reușeam, iată, să însuflețesc pietrele. Să le dau viață, să le atribui emoții, sentimente, cunoștințe, stări de spirit. Despre felul în care mi-am împlinit sau nu visul de a fi educator voi scrie poate, altădată.

Revin în realitate. Pe o bancă alăturată, un bătrân zdravăn, cu obrajii roșii, își taie felii mari, de fapt mai mult rupe nerăbdător bucăți, dintr-o pâine albă, pufoasă. O consumă cu poftă împreună cu câteva bucăți de caș. Înghit în sec, îmi este poftă de pâinea proaspătă și albă! Știu, nu am voie mai mult de una două feliuțe străvezii de pâine neagră pe zi. Îmi mut privirea asupra unui alt loc prin care viața izvorăște: un guguștiuc cu pene negre lucioase se luptă cu niște vrăbii gureșe pe un colț de pâine dăruit cu dragoste de bătrân. Sunt momente când vrăbiile, chiar dacă sunt mai mici și fragile ca înfățișare, reușesc să păcălească guguștiucul cel mândru și plin de fală.
Uitându-mă la tot acest univers, îmi dau seama că, aparent, nu ne leagă mai nimic. Am sosit aici singură, în căutarea unei clipe de răgaz, dar, treptat, o blândă adiere mă atinge cu aripa ei de înger. Sau cine știe e doar o tainică energie care unește oameni, copii, păsări, flori…