Haruki Murakami, 1Q84 ( fragmente )
„Tengo se ridică şi se uită pe fereastră. La capătul gazonului se vedeau rândurile întunecate de pini plantaţi să protejeze de vânt, iar dincolo de ei se auzeau valuri. Erau valurile aspre ale Pacificului, cu rezonanţe întunecate şi grele, în care găseai îngrămădite multe suflete, fiecare murmurându-şi povestea. Căutau să atragă şi mai multe suflete, şi mai multe poveşti.”
(…..)
„Când se sătura de citit cu voce tare, rămânea pur şi simplu acolo, uitându-se la tatăl său în comă. Încerca să ghicească ce se întâmpla în creierul lui. În interiorul craniului aceluia zdravăn ca o nicovală veche oare ce gânduri se ascundeau şi sub ce formă? Sau nu mai rămăsese nimic? Era oare ca o casă părăsită, din care a fost scoasă toată mobila şi în care nu a mai rămas nici un semn că acolo a locuit vreodată cineva? Dar chiar şi aşa, în pereţi şi în tavan trebuie să se fi impregnat imagini şi amintiri. Lucrurile crescute vreme îndelungate nu pot dispărea dintr-o dată în neant. Poate că bătrânul era întins pe patul de spital, în acel sanatoriu de la malul mării, dar în acelaşi timp, era înconjurat de amintiri şi de imagini pe care nu le vedea nimeni altcineva, ascuns în întunericul mut din mintea sa.”
(…..)
„Primul lucru pe care-l făcu Tengo fu să tragă în lături draperiile şi să deschidă larg geamurile. Era o dimineaţă plăcută şi trebuia să aerisească. Afară era răcorică, dar nu chiar frig. Razele soarelui pătrundeau prin ferestre, iar briza mării flutura draperiile. Un pescăruş lunecă peste rândul de pini, purtat de curenţii de aer, cu picioarele strânse. Un stol de rândunele oprite în dezordine pe cablurile de curent îşi schimbau fără încetare poziţia, ca nişte note muzicale pe care cineva le rescria de zor. Un corb cu ditamai ciocul poposise pe un felinar de stradă şi se gândea încotro să o apuce, scrutând precaut împrejurimile. Câteva firişoare de nori pluteau în înaltul cerului, atât de sus şi atât de departe, încât păreau o abstracţie care nu are nici un fel de legătură cu treburile oamenilor.
Întors cu spatele la tatăl său, Tengo privi o vreme pe fereastră lucrurile însufleţite şi cele neînsufleţite. Cele care se mişcau şi cele imobile. Era priveliştea obişnuită, nimic nemaivăzut. Fiindcă lumea trebuia să meargă înainte, mergea înainte. Ca un ceas deşteptător ieftin, îşi îndeplinea inofensiv funcţia care-i fusese încredinţată. Tengo privea această lume absent, încercând să mai amâne un pic să-şi privească tatăl în faţă, dar nu putea, bineînţeles, să evite lucrul acesta la nesfârşit.”
(…..)
„Acolo unde e lumină e şi umbră, iar acolo unde e umbră e şi lumină. Nu există umbră fără lumină şi nici lumină fără umbră.”
(…..)
„În văzduhul iernatic pluteau ca de obicei două luni, una mare şi galbenă, una mică şi verde. Nori de felurite forme şi mărimi alunecau cu iuţeală pe cer. Erau albi şi compacţi, clar conturaţi şi arătau ca nişte sloiuri de gheaţă purtate către mare de un râu dezmorţit. Privind norii aceea apărând de nicăieri şi dispărând în neant, Aomame se simţi transportată la capătul lumii. Sunt la Polul Nord al raţiunii, îşi spuse. Mai la nord de aici nu există nimic. De aici încolo se întinde doar o nebuloasă de neant.”
(…..)
„Faptul că tatăl său se prăpădise nu îl tulburase neapărat. Petrecuse două săptămâni alături de el şi părea să-şi accepte moartea iminentă ca pe un fapt împlinit. Suna ciudat, dar parcă odată ce se hotărâse, apăsase singur pe întrerupător şi intrase în comă. Doctorii nu reuşiseră să identifice motivul care cauzase starea comatoasă. Însă Tengo ştia. Tatăl lui se hotărâse să moară. Sau îşi abandonase voinţa de a mai trăi. Împrumutând expresia lui Kumi, ca ” frunza unui copac”, îşi stinsese lumina conştiinţei, închisese toate porţile simţurilor şi aşteptase să-i vină vremea.”
(…..)
„Se gândi apoi la gaura întunecată, rămasă căscată, undeva în lume. Nu era prea mare, dar era adâncă. Dacă se uita înăuntru şi striga tare în ea, oare putea să mai poarte o conversaţie cu tatăl său? Morţii spun adevărul? (….) Dacă ai fost sau nu tatăl meu adevărat, asta nu mai contează, zise Tengo către gaura neagră. Poate să fie cum o fi, nu mă deranjează. Oricum, tu ai murit ducând cu tine o parte din mine, iar eu am rămas în viaţă ducând cu mine o parte din tine. Că suntem sau nu legaţi prin sânge, e un fapt care nu se mai poate schimba. Timpul s-a scurs deja, lumea a mers înainte.”
(…..)
„Tengo se întinse pe pat, îmbrăcat cum era, şi învârti în minte diverse posibilităţi. Ultima dată când o văzuse pe Aomame, avea zece ani. Acum amândoi aveau treizeci. În tot acest timp, amândoi trecuseră prin multe experienţe. Unele plăcute, altele mai puţin plăcute (şi probabil că acelea din urmă erau mai numeroase ). Sigur apăruseră multe schimbări, în înfăţişarea, în firea lor, în mediul lor de viaţă. Acum nu mai erau un băiat şi o fată. Acea Aomame oare chiar era Aomame pe care o căuta el? Era el chiar Tengo Kawana pe care îl căuta ea? Tengo îşi imagină că se întâlneau în seara aceea pe tobogan, se priveau de aproape şi erau amândoi dezamăgiţi. Poate nici măcar nu găseau ceva de spus. Asta chiar se putea întâmpla. Ce mai, ar fi fost de-a dreptul ciudat dacă nu ieşea aşa. Poate că de fapt nici n-ar trebui să ne întâlnim, zise el către tavan. N-ar fi mai bine să rămânem separaţi, gândindu-ne fiecare cu drag cât de mult ne-am dori să ne revedem? Aşa putem să trăim purtând la nesfârşit această speranţă în suflet. Speranţa aceasta e ca o mică, dar foarte importantă sursă de căldură care încălzeşte până în miezul fiinţei noastre. O mică flacără pe care am protejat-o în căuşul palmei, ferind-o de vânt. Dacă ar năvăli peste ea suflul realităţii, s-ar putea stinge cu uşurinţă. (….) În acel moment, cel mai mult și mai mult avea nevoie de înţelepciune. O înţelepciune a nopţii, adânc înrădăcinată în pământ. Un lucru care nu putea fi găsit decât într-un somn profund.”
(…..)
„Tengo se imagină pe tobogan, învăluit în lumina felinarului. La momentul respectiv nu avusese deloc senzaţia că era privit. Oare de unde se uitase la el? Nu contează de unde, îşi zise el. Nu e o chestiune importantă. Indiferent de locul din care mă privea, m-a recunoscut imediat. La acest gând, un val puternic de bucurie îi străbătu întreg corpul. Aşa cum şi eu m-am gândit mereu la ea de atunci, aşa s-a gândit şi ea la mine. Lui Tengo i se părea incredibil că în lumea aceasta ca un labirint mişcător, inimile a doi oameni care nu s-au mai văzut nici măcar o dată timp de două zeci de ani – a unui băiat şi a unei fete – să rămână la fel de legate una de cealaltă.”
(…..)
„Cei două zeci de ani se topiră înlăuntrul lui într-o clipită, amestecându-se într-un vârtej. Toate imaginile, cuvintele, valorile pe care le acumulase între timp se adunară la un loc, luând în mijlocul inimii lui forma unei coloane groase care se învârtea ca roata olarului. Tengo privea scena în tăcere, ca un om care asistă la distrugerea şi renaşterea unei planete. Aomame păstra şi ea tăcerea.Amândoi stăteau muţi pe toboganul îngheţat, strângându-se de mână. Erau din nou băiatul de zece ani şi fata de zece ani. Un băiat singur şi o fată singură. Sala de clasă după sfârşitul orelor, la începutul iernii. Cei doi nu erau în stare şi nici nu ştiau ce anume să-şi ofere şi ce să ceară unul de la celălalt. De când se născuseră, nu fuseseră iubiţi cu adevărat de nimeni şi nici nu iubiseră cu adevărat pe cineva. Nu îmbrăţişaseră pe nimeni şi nimeni nu-i îmbrăţişase. Nu ştiau nici unde avea să-i ducă mai departe gestul lor. Pătrunseseră atunci într-o încăpere fără uşă. Nu mai puteau ieşi de acolo şi nimeni nu putea nici să intre. Ei nu-şi dăduseră seama atunci, dar acela era unicul loc desăvârşit din întreaga lume. Un loc infinit de izolat, dar neatins de singurătate.”