cu rădăcinile suspendate

nicicând înfipte în alt tărâm

Ovidiu visează la Roma lui

în capătul lumii mările sunt negre

Danubiu un cântec în exil

 

totul îi este potrivnic

săgețile năvalnicilor geți șuieră

cât vezi cu ochii se întinde pustiul

vânturile înghețate bântuie cu sălbăticie

pelinul mai puțin amar decât amarul unui destin

crește în voie pe câmpuri

 

dezonorat de Augustus

Ovidiu se-ntoarce în sine

ce mai contează încă un exil

când frica vinovăția speranța

îi istovesc însinguratul lui suflet

 

iubirea și tot ce-a pierdut îi răsar în minte

se așterne o liniște a morții și a înfrângerii

o înțelegere că începutul înseamnă sfârșit

și sfârșitul înseamnă un alt început

drumul născut din carmen et error

 

o fereastră între două lumi se deschide

trăim într-un etern exil interior

depășindu-l ne ridicăm din abis

o lume se dezvăluie…

 

 

ce arc peste timp este acum fiul Sulmonei?

 

/Rodica Dascălu / Exilul /