se furișează printre crengi lumina.
privind spre fereastră, nucul
îi vorbește salcâmului
despre singurătate sau despre
cât de greu i-a fost omului. l-a
ținut captiv în sine însuși pandemia.
de astăzi suntem liberi. ne descoperim
chipul. soarele tânjea să ne aducă alinare.
suntem palizi. cearcăne adânci ne împodobesc
obrazul brăzdat de griji. trăim mereu în așteptare.
într-un parc secular, zeci de nuanțe
de verde îți îmbată simțurile.
cel mai albastru cer te îndeamnă
să faci fotografii, să fie o amintire
pentru
mai târziu când
castanii vor înflori iarăși.
numai tu nu vei mai fi să-i admiri.
anii au trecut, chiar așa unde s-au dus?
tineri îndrăgostiți te privesc zâmbind
îngăduitor. nici nu bănuiesc cât de iute
se perindă zilele, anotimpurile, anii. zâmbim
și noi amintindu-ne cum îi priveam pe cei mari:
ai văzut cât sunt de bătrâni, au treizeci de ani.
e ziua familiei și, cu recunoștință, pentru
fericirea că suntem, mulțumim.

15 mai 2021 ~
Rodica Dascălu