întreaga natură îmbracă strai nou. lumina îi dă strălucire. în nuanțe de verde crud, o mantie presărată cu pomi înfloriți acoperă pământul, prefigurând Învierea. de Florii, purtător al ramurilor de finic, omul se bucură iar Iisus plânge. El știe. peste câteva zile, extazul va deveni îndemn la răstignire. poarta Ierusalimului, însuși sufletul omului, este aproape mereu închisă. cheia ce i se potrivește poartă un nume, smerenia, floare atât de rară…

Rodica Dascălu
22 aprilie 2022

( după o idee desprinsă din predica părintelui la Sfânta Liturghie ~ Mănăstirea Runc, 21 aprilie 2019)

Pentru astăzi, aveam programată o consultație la medicul cardiolog și, de aceea, începând cu prima parte a zilei de ieri, am încercat să fac ordine în dosarul medical. Spre surprinderea mea, toată această acțiune am finalizat-o, destul de anevoios, în după-amiaza zilei. Am așezat filele pe categorii, într-o anumită rânduială: analize, ecografii, radiografii și încă multe alte investigații, în funcție de diagnosticul primit. Bolile care m-au vizitat de-a lungul timpului, iar și iar, nu au fost puține. Tot răsfoind teancul de analize în ordinea lor cronologică, m-a străfulgerat un gând: oare, cum am reușit să „colecționez” un număr atât de impresionant de îndoieli, dezamăgiri, traume, răni? 
Nu sunt adepta înțelesului că prin boli, și mai ales prin cele grave, Dumnezeu ne pedepsește, deoarece știu că El fiind iubire nu își poate îngenunchea propria creație. 
Având permanent în minte cuvintele părintelui Pantelimon de la Oașa, am întrezărit, după îndelungi așteptări, felul cum ne mângâie Dumnezeu. Prin încercările trimise, fie o boală, fie o pierdere de orice fel, El dorește să ne pregătească spiritual, pentru a ne oferi daruri. Binele divin nu este compatibil cu un suflet închis, indiferent, nehotărât, ancorat prea mult în lutul existenței. Abia acum percep încercările parcurse asemeni unor învățături ce se cereau a fi însușite. 
Temele primite, pentru a-mi înălța trăirile la nivelul harului, au venit într-un ritm alert, dar eu nu eram suficient de atentă. A fost nevoie de multă răbdare, să pot desluși sensul testelor din Înalt, dar și al propriilor întrebări.
 Acum privesc dosarul medical cu alți ochi. Îl văd ca pe un șir nesfârșit de sfaturi părintești, mesaje de încurajare și dragoste.
 Mulțumesc, pentru îndelunga Ta răbdare, Doamne!
 Și, deodată, toți acei nori cenușii, gata să cearnă asupra mea o ploaie amenințătoare, s-au transformat într-un stol de păsări albe. Sau poate sunt îngeri… Zborurile lor împrăștie lumină. Și dau culoare vieții, ori de câte ori cineva pornește să caute calea transfigurării suferinței. Pot spune că trăiesc sentimentul straniu al împrietenirii cu boala, cu îndoielile și cu neputințele. Toate și-au aflat lăcaș în mine însămi. Din momentul în care înțeleg că ele se îngăduie reciproc, iar eu le accept necondiționat, starea mea de sănătate se ameliorează. Controalele medicale periodice fac parte din existența mea.
Ies din cabinetul de cardiologie. Simt cum prind aripi. Încurajările medicului încep să-și facă efectul. Pașii devin mai siguri. Drumul spre casă îl parcurg, la pas, prin centrul orașului. Îmi limpezesc gândurile, stările de spirit. Să nu uit recomandările, schema de tratament…
Dogoarea zilei de iulie mă obligă să caut un loc răcoros, la umbră, pentru a-mi potoli bătăile inimii, ușor accelerate din cauza caniculei, emoției. Mă îndrept spre bătrânul castan din Parcul „George Bacovia”. În preajmă se înalță statuia poetului, opera în bronz a sculptorului Constantin Popovici, amplasată lângă fosta Bibliotecă Municipală, chiar în anul finalizării creației, 1971. Artistul îl surprinde pe poet în picioare, cu capul plecat, desculț, fără haine pe el, și înfrigurat. O metaforă potrivită esenței stilului bacovian. Un punct de atracție al orașului pentru turiști de pretutindeni. Locul unde am ales să mă odihnesc are forma unui pătrat cu una dintre laturi deschisă spre aleea principală, străjuită de tufe cu trandafiri înfloriți. De-a lungul celorlalte trei laturi sunt bănci din lemn montate pe structuri metalice solide, bine ancorate în terenul pietros. Mă așez pe o bancă. Ca de obicei, arunc o privire în jur pentru a mă conecta la fluxul viului. Dacă sunt atentă, viața îmi vorbește.
Trei mămici tinere discută aprins. Sunt dornice să-și împărtășească una alteia experiența creșterii copiilor sau cine știe ce alte subiecte interesante sunt în centrul atenției lor. Copiii, fete și băieți, au vârste cuprinse între patru și șapte-opt ani. Se joacă împreună în jurul bătrânului arbore care tronează în mijlocul acestui pătrat, dăruindu-ne generos umbra lui deasă. Cu greu deslușesc câteva crâmpeie de cer printre ramurile coroanei. Castanul despre care vorbesc este unul dintre copacii mei preferați, la umbra căruia îmi place să meditez. Să citesc sau să privesc în jur, pur și simplu. Îi admir lăstarii roșiatici viguroși, primăvara târziu, apoi florile albe cu nuanțe roz, grupate în ciorchini mari, precum cupele unui candelabru, având brațele îndreptate spre cer. Niște semne ce par să ne atragă atenția:
– Hei, unde alergați, oameni buni, nu vedeți că ați uitat să priviți cerul?
Toamna, mă opresc iarăși sub arborele maiestuos. Îi culeg fructele maronii, lucioase. Uneori le folosesc drept ornamente în boluri mari de sticlă, alături de crenguțe de brad și globuri mici colorate. Un aranjament de sărbători, plin de culoare.
Pasionată de jocurile copilăriei și conștientă că, undeva, în lăuntrul meu, copilul de altădată stă mereu în așteptarea unui motiv de bucurie, urmăresc cu interes felul cum se joacă cei mici. Știindu-se observați, dar mai ales văzând aparatul foto îndreptat discret spre ei, copiii îmi zâmbesc, apoi declanșează niște claxoane stridente, ascunse sub florile din material plastic ce le împodobesc papucii colorați. Au vânturat pietricele, au preparat „mâncare”, amestecând continuu într-un vas imaginar cu o lingură imaginară și ea. Prâslea acestui grup ține în mână o piatră cubică, destul de grea pentru vârsta lui, nu prea știe la ce i-ar fi de folos. Pietrele, păpușile cu părul din mătase de porumb, praful uliței în care desenam efemere figuri geometrice erau jucăriile mele preferate într-o copilărie mult prea îndepărtată, dar care își trimite încă parfumul amintirilor, amețindu-mă ușor.
Dar, oare, ce se întâmplă cu mine? Iată, sunt în curtea primei noastre case, cea situată pe malul pârâului, care obișnuia să ne inunde de câteva ori pe an. Acum e vară, eu și fratele meu căutăm să inventăm jocuri atractive. Suntem singuri, tata este la serviciu iar mama este la muncă. Pe câmp, unde prășește, seceră, participă la treieratul grâului. Culege recolta: floarea-soarelui, porumb, sfeclă, struguri, în funcție de anotimp. Probabil că am vreo zece ani iar fratele, în jur de cinci ani. El se joacă împreună cu băieții, așa că nu-mi rămâne decât să-mi petrec timpul liber, cum știu eu mai bine. Din momentul când am mers la școală, în clasa a I-a, în mintea mea de copil s-a înfiripat un gând, acela de a fi învățătoare, când voi ajunge mare. Mai târziu, visul s-a transformat. Voiam să fiu profesoară de chimie, să explic elevilor structura fascinantă a atomului, mecanismul reacțiilor chimice și multe alte fenomene… De aceea, chiar când mă jucam, vara, în curtea casei, jocul meu era asemănător visului lăuntric. Adunam pietre de mărime mijlocie, apoi le așezam astfel încât obțineam o imagine în miniatură a clasei în care învățam. Pietrelor le dădeam nume, erau elevii mei imaginari. Le adăugam numele într-un caiet, despre care spuneam că este un catalog. Le puneam note. Bineînțeles, eu eram și educatorul și elevul. Mă așezam pe un scaun mic, iar catalogul îl deschideam pe alt scaun mai înalt, catedra.
Mă trezesc din vis, adică nu m-am desprins încă din atmosfera caldă a copilăriei. Îmi dau seama acum, gândindu-mă la acel joc al meu, de câtă imaginație aveam nevoie pentru a intra în felul de a fi al fiecărui elev. Să răspund diferit la întrebări. Astfel încât răspunsurile să se completeze. Să se nască o privire de ansamblu, așa cum vedeam la învățătoarea mea. Un adevărat magician, dacă reflectez bine. Urmându-i exemplul, reușeam, iată, să însuflețesc pietrele. Să le dau viață. Să le atribui emoții, sentimente, cunoștințe, trăiri. Despre felul în care mi-am împlinit sau nu visul de a fi educator voi scrie poate, altădată.
Revin în realitate. Între timp copiii și mamele lor au plecat. Pe o bancă alăturată, un bătrân zdravăn, cu obrajii roșii, își taie felii mari, de fapt, mai mult rupe, nerăbdător, bucăți dintr-o pâine albă, pufoasă. O consumă cu poftă împreună cu brânză proaspătă, caș. Înghit în sec, îmi este poftă de pâine! Știu, nu am voie mai mult de una două feliuțe străvezii de pâine neagră pe zi. Îmi mut privirea asupra unui alt loc prin care viața izvorăște: un guguștiuc cu pene negre lucioase se luptă cu niște vrăbii gureșe pe un colț de pâine dăruit cu dragoste de bătrân. Sunt momente când vrăbiile, chiar dacă sunt mai mici și fragile ca înfățișare, reușesc să păcălească guguștiucul cel mândru și plin de fală.
Am sosit aici singură, în căutarea unei clipe de răgaz, dar, treptat, o blândă adiere m-a atins cu aripa ei delicată. M-a ajutat să mă întorc în timp, să colind pe meleagurile satului meu natal. Sau cine știe… Poate, e doar o tainică energie care unește oameni, copii, păsări, flori…

Rodica Dascălu
3 aprilie 2022

Călătorim cu mașina spre Sinaia. Ne oprim pentru un mic popas la marginea unei păduri din apropiere. Privesc copacii. Stejari, fagi, mesteceni, arțari, dar și câțiva brazi, pini, molizi. Sunt unici, precum oamenii. Diferă forma tulpinii, a coroanei, a frunzelor, a fructelor. Chiar și felul în care frunzele reflectă lumina e mereu altul. Unele par sidefii, altele par a fi strălucitoare iar acum, la început de octombrie, sunt mai ales aurii. Împreună, brodează o adevărată tapiserie. Prin foșnetul lor, frunzele parcă ar șopti o poveste despre vremelnicia existenței. Uneori, la cea mai mică adiere, cântă. Crengile grele de brad, veșnic verzi, aparent neclintite, bat ritmul, legănându-se. Se înfiripă suave armonii, iar eu admir în liniște o ploaie mai puțin obișnuită, cea a frunzelor galbene, roșiatice, ovale, aciculare sau rotunde. Ici-colo, se desprind. Nu pică pur și simplu în linie dreaptă, ci, prelungindu-și căderea, alunecă în spirală. Sau, ajutate de curenții de aer, plutesc, apoi dansează ușor, amintindu-și. Au fost mai întâi muguri aprinși, apoi frunze brăzdate de nervuri complicate precum căile lumilor interioare. Numite și laboratorul arborelui, ele au hrănit florile, fructele. E greu de înțeles cât de repede s-au perindat anotimpurile. Frunzele își încep pregătirile pentru ultima călătorie. Măreață și de neegalat în frumusețe, pădurea multicoloră așteaptă temătoare căderea brumei. Pentru a îmbrățișa pădurea, ce își pierde zilnic din intensitate, trăiesc starea de smerenie. De-aș fi bănuit, măcar pentru o clipă, infinitul din mine și însușirea lui de a cuprinde! Miracolul se produce. Nu mai sunt singură. Om și natură, mereu împreună, pe drumul vieții. Naștere, moarte, renaștere, înviere.…
Natură îmi dezvăluie, de fiecare dată, ceva tainic, subtil. Un crâmpei din ceea ce văd devine parte din sufletul meu. Nu descoperirea unor peisaje noi mă atrage ci mai degrabă un alt mod de a privi în jur. Pe măsură ce pașii existenței mă poartă în lume, oferindu-mi prilejul de a vizita parcuri, crâmpeie de pădure, muzee sau străzi mai vechi și mai noi, continuă și călătoria interioară. Renunț la prea multele șovăieli. Dincolo de negru și alb, de frumusețe și dizarmonie, de iubire și indiferență, mă aliniez făgașului firesc al curgerii.
Ascult povestea învăluită în mister a Casinoului Sinaia, vechi de peste un secol. Mă simt prinsă în păienjenișul gândurilor. Credeam că doar oamenii au un rost în marea arhitectură a existenței. Acum sunt convinsă că fiecare loc are o poveste, purtând amprenta perioadei pe care a traversat-o. Orice clădire este expresia vie a epocii, dar și a spiritului celor care au locuit, au iubit, au creat, au trădat și au suferit între zidurile ei. Ea trăiește și prin cei care, cândva, i-au trecut pragul. Pereții păstrează timbrul vocilor, acordurile unui pian, vibrația rostirii cuvintelor. Fotografiile în alb-negru, înfățișând portrete sau scene de viață, aduc la lumină piese dintr-un puzzle uriaș, realitatea însăși. Trecutul, fie el personal sau cel al unui neam, are rolul de a mărturisi. Sunt însușiri sau trăsături negative ascunse sub văluri grele de timp. Din când în când, acestea vor să respire. Să transmită ceva esențial. Să fie acceptate.
Astăzi am făcut o incursiune în istoria orașului Sinaia, ale cărui începuturi se confundă cu istoria celei mai vechi clădiri din oraș, o reședință de vară construită la dorința fiicei domnitorului Barbu Bibescu-Știrbey. Proprietatea Alinei Știrbey și a generalului Emanuel Florescu, un adevărat castel, poartă semnătura arhitectului olandez Josef Jacob Schieffleers.
Nu aș putea spune de ce am ales să vizitez Muzeul Orașului Sinaia, găzduit de celebrul Castel Știrbey. Nu doresc să pătrund în taina istoriei familiei Știrbey și nici în profunzimea istoriei orașului. Acest fapt cere răbdare și documentare intensă. La intrare în clădire, tânărul muzeograf îmi spune, pe un ton neutru:
– Începeți să vizitați, vă rog, mai întâi, latura dreaptă, respectiv Salonul aristocratic, apoi coborâți scara interioară la subsolul muzeului. După revenire, vă sfătuiesc să vedeți celelalte exponate de la parter și să finalizați călătoria în timp, vizionând latura stângă a castelului, respectiv perioada comunistă.
Sunt singurul vizitator și urmez întocmai sfatul primit. Îmi arunc o privire în salonul mobilat în spiritul epocii începutului de secol XX. Cobor pe scara interioară din lemn lăcuit, sprijinindu-mă ușor de balustradă. Mi-e teamă. Am coborât câteva spirale. Nu văd semne încurajatoare. Treptele scârțâie supărător și par nesfârșite. Bănuindu-mi neliniștea, lumina aurie a toamnei pătrunde printr-o fereastră. Cu deschidere asupra unui platou cu gazon verde, presărat cu frunze ruginii. Îndrăznesc. Îmi urmez drumul început. După parcurgerea altei spirale, ajung în subteran. Ziduri masive din piatră despart spațiul subsolului în încăperi dreptunghiulare, de mici dimensiuni, iluminate palid. Înaintez cu atenție. Sunt afișate și expuse informații, documente, efigii, machete. Zăbovesc câteva minute în fața Arborelui genealogic al familiei Știrbey. Privesc și alte secvențe, aparent nu au legătură între ele. Sunt lumi care uneori se suprapun, se intersectează, se potențează reciproc… Când am ajuns la intrarea în Sala Media, cufundată în întuneric, aud cum scara geme sub pașii cuiva neștiut. Prind curaj. Nu voi mai fi singură în explorarea acestui univers necunoscut. Tocmai trăiam un moment de maximă tensiune, gândindu-mă dacă nu cumva ar fi cazul să renunț. Reușisem să-mi înving cu greu frica în fața unui perete, acoperit cu blana imensă a unui urs și a altor trofee. Auzindu-mi bătăile inimii, mult prea accelerate, Dumnezeu mi-a trimis un înger pentru a-mi alunga neliniștea. Pe culoarul complicatului labirint întâlnesc chipul blond și luminos al unei doamne, sosită și ea în vizită la muzeu. Totul a devenit mai ușor. Am aprins lumina în Sala Media, unde scaune verzi și negre aliniate în fața unui ecran mare își așteptau vizitatorii. A urmat o incursiune în istoria sporturilor de iarnă, specifice orașului. O minunată expoziție de fotografie în culori demne de lumea nevăzută a raiului, având tema „anotimpuri”, ne aștepta la finalul călătoriei. După o scurtă ezitare, găsim scara salvatoare, ce ne poartă spre lumina zilei. Ultimul popas îl facem în camera destinată perioadei comuniste a orașului. Ne întâmpină simboluri specifice, uniforme de șoimi și pionieri, fotografii alb-negru, vizite de lucru, întâlniri… Telefonul mă anunță că spațiul de stocare e plin. Mărturiile aceastei perioade, pe care am trăit-o din plin, sunt ancorate definitiv în memorie. La plecare, îmbrățișez îngerul trimis în ajutor și ca orice înger adevărat îmi spune:
– Știți, eu nu am telefon, Facebook sau adresă de e-mail, adăugând pe un ton nostalgic: cât de simplă era viața fără avalanșa de neoprit a tehnicii!
A rămas doar adierea trecerii unui suflet frumos. Mă opresc și, în liniște, îmi dau seama că, de fapt, astăzi am călătorit în interiorul ființei. Acolo, în adânc, sunt multe zone neexplorate. Acum, am înțeles de ce am ales să fac această călătorie.
Continuând să vizitez și alte obiective turistice din oraș, trăiesc o gamă variată de sentimente. Frica, extazul, bucuria, admirația, compasiunea, mila, neputința, toate există în mine. Uneori sunt ascunse în camere încuiate cu lacăte grele, ale căror chei nu sunt ușor de găsit. Mi-e teamă, oare, să mă văd așa cum sunt? De exemplu, nu aveam nici cea mai vagă idee despre faptul că păsările migratoare au nevoie de ajutorul și protecția noastră, a oamenilor. O expoziție intitulată „aripi frânte”, organizată în spațiul special amenajat al „Muzeului Rezervației Bucegi” din Sinaia, mă provoacă să trăiesc un moment de conștientizare. În vitrinile cu exponate, în dreptul fiecărei păsări se aude un „strigăt”. Printr-un text scurt, simplu, fără reproș, păsările ni se adresează. Nu ne dăm seama că, prin felul nostru de a fi, le văduvim de bucuria zborului. A vizita o expoziție, indiferent de tema propusă, înseamnă a avea curajul să privești în propriul suflet. Îndoiala, lipsa credinței sau a unui ghid spiritual sunt factori care te opresc să aprofundezi căutarea. Parcurgerea drumului sinuos spre cunoașterea lăuntrică nu este nici simplă și nici ușoară. Dar merită să încerci. Niciodată nu știi ce colț întunecat va fi brusc iluminat. Iată un astfel de text, al cărui autor îmi este necunoscut. L-am copiat drept exemplu.
„Ciocârlia de câmp:
– E primăvară. Se încheie o perioadă lungă de așteptare. Mă grăbesc să părăsesc țărmurile Africii. Urmează anotimpul cel mai dorit al anului, anotimpul regăsirii. Al familiei, al ciocurilor mici care ciripesc înfrigurate în cuib, așteptând hrana. E anotimpul în care fac inimile oamenilor să zâmbească, cu zborul meu avântat spre soare și cântecul măiastru. Ei mă iubesc atât de mult încât le asemuiesc cu mine pe cele mai bune cântărețe ale lor… Dar, ce s-a auzit? O împușcătură! Vrăbiile speriate îmi spun:
– Ascunde-te! Vânătorii au ieșit din umbrele pădurii!
Ce priveliște! Rudele mele, aleasa mea, nu mai sunt decât ghemotoace însângerate, înghesuite în genți. Unde pleacă? Încerc să înțeleg ce vorbesc oamenii, dar viersul lor mi-e străin. O gaiță mă lămurește, ea știe glasurile oamenilor și… grozăvie! Cei dragi mie nu mai sunt decât mâncare. Pentru ființele astea ce seceră cu atâta nepăsare familii întregi. Auzi, mâncare! O delicatesă plătită cu bani grei! Mă uit cum dispar în gențile vânătorilor iubiții mei. Am scăpat de data asta, dar primăvara nu mai există în jurul meu. Pentru cine să mai cânt, să construiesc un cuib, să zbor spre soare?”
Și am auzit zeci, sute de strigăte ale păsărilor, implorându-ne să luăm aminte.
Contrar prognozelor pesimiste, cerul continuă să fie senin iar soarele mângâie și astăzi, cu tandrețe, chipurile noastre ușor abătute. Adesea, noi confundăm toamna cu etapa stingerii vieții. Curajoasele păsări ale pădurii, rămase pentru a înfrunta iarna, încep un dialog vesel, delectându-ne cu ciripitul lor primăvăratic. Este începutul unui lung șir de întâmplări fericite. Inima își deschide larg brațele pentru a se bucura de liniștea unei mănăstiri. De pâlpâirea făcliilor aprinse pentru vii și adormiți sau de pașii măsurați ai unor regi și regine, care străbat în tăcere meandrele timpului. Susurul pârâului, coborând zglobiu treptele de piatră, se adaugă alaiului culorilor. Soarele grăbit să apună incendiază mai întâi pădurea, apoi aruncă o privire prietenoasă castelului falnic, ce își așteaptă, stăruitor, oaspeții. Este imposibil ca vremelnica noastră existență să nu ascundă rosturi mult mai înalte decât cele pe care le percepem la simpla trecere prin lume. Uneori, o clipă de reverie te poate îmbogăți cât să faci față tuturor obstacolelor vieții. Când întâlnim bariere, praguri, opreliști apelăm la rezerva interioară, pentru a trăi, iarăși, răsăritul din noi.
Într-o altă zi, 23 octombrie 2018, revăd împrejurimile Castelului Peleș. Refac un drum parcurs cândva, în iunie – iulie 2015. Nu pot să nu-mi amintesc:
Amiaza unei zile superbe de vară. Drumul spre Castelul Peleș șerpuiește printr-o pădure deasă. Culorile, verde intens. În stânga drumului, un pârâu de munte curge în cascade. Vălul de apă cristalină sclipește, reflectând razele soarelui. O frumusețe magică ne împresoară. Urcăm drumul în tăcere. Fiecare om vibrează diferit la frumusețea peisajului. Privește, ascultă și observă, în felul lui. Înaintez agale pe poteca ce duce la castel, un du-te-vino permanent, dar și o călătorie printre amintiri. Îmi stăruie în minte câteva imagini din timpul primei vizite la castel. Eram copil și mă aflam într-o tabără de pioneri. Mă revăd, mai târziu, studentă, „cu capul în nori”. Aveam, poate, 20 de ani și nu prea știam ce înseamnă să vezi cu inima. Să descoperi esența lucrurilor. Descifrarea tainei misteriosului castel cere o anumită stare. Liniștea interioară este cea care îți permite să pătrunzi sensul evenimentelor, mesajul lor istoric. Familiile regale, care au trăit pe aceste meleaguri, au lăsat urme de neșters. Castelul Peleș și Castelul Pelișor, cele două simboluri ale unei perioade importante din trecutul neamului, vizitate într-o după-amiază de vară, îmi devin hrană spirituală pentru mult timp. Simt că voi reveni în aceste locuri. Emoționantele file de istorie, abia răsfoite, vor să-mi dezvăluie multe alte secrete despre demnitate, artă, cultură, rafinament, patriotism…
Vacanța noastră în orașul Sinaia își numără ultimele clipe. Dansul frunzelor arămii se apropie de sfârșit. Cerul pare nehotărât, nu prea știe ce veșminte să-și aleagă. Și aerul din jur freamătă. Ceva se apropie, se schimbă. Mă plimb agale, savurând clipa prezentă. Pretutindeni, amprente aurii. Crengile desfrunzite desenează forme sporadice pe cerul senin sau cenușiu. Cele câteva frunze rămase, prinse pe ram, trăiesc iluzia veșniciei. Toamna țese cu talent covor ruginiu. Cicatrizează răni. Vindecă. Ropotul ploii, o delicată uvertură. Oare, dureroasele armonii preced teama de vuietul iernii.
Nu! Toamna nu este semnul tristeții. În faldurile amplei ei rochii, cel de-al treilea anotimp al anului poartă jocul viu al fulgilor de nea. Aprinderea primilor muguri, primăvara. Mireasma florilor de câmp, în toiul verii. Ciclul cosmic moarte – naștere își continuă calea spre miezul ființei. Altă variantă nu există. Ușor nedumerită, mă întreb de ce m-am îmbrăcat astăzi în negru. Și umbrela imensă, neagră și ea. Iar eu chiar cred în simbolistica nuanțelor, culorilor. Să fie gândul tainic la despărțirea de acest loc de vis. De imaginea tinereții, tot mai îndepărtată. Sau poate gândul nostalgic la timpul rămas, tot mai scurt…

Rodica Dascălu,
10 aprilie 2022, Bacău

într-o încăpere ușor umbrită,
cu fereastra deschisă spre grădină,
privești cum petale purtate de vânt
țes covor multicolor.
o tandră ninsoare
printre galbene păpadii.
câtă explozie de culoare!
înseninată, o clipă, de lumina
primăverii, percepi ritmul haotic
al inimii, aflată mereu în așteptarea
unui cuvânt de iubire.
totul e posibil încă.
nimeni nu știe
să-ți spună
dacă îl vei mai auzi.
imaginează-ți numai,
doar așa creezi realitatea.

De Florii… Aprinzi lumânări. Primești câteva rămurele sfințite de salcie. Nu peste mult timp vei împleti o coroniță. Să împodobești icoana casei. Auzi glasul părintelui Ioan, rostind cu evlavie predica. Te rogi. Pășești înfrigurată spre parcul mare al orașului. Natura pare să fie incendiată. Flăcările, de culoare roșu aprins, izbucnesc cu putere pretutindeni. Frigul pătrunzător se domolește. Nu știi unde să privești mai întâi. Te întâmpină coroana albă, imensă a părului. Admiri aleea, ce se întinde între cele două fântâni, străjuită de copaci ornamentali, meri roșii și pomi albi. În câteva zile vor fi în plină splendoare. Nu uiți să privești în direcția mălinului încovoiat. A început să înflorească. Vântul leagănă ușor ramurile, răspândind miresme delicate. Te oprești, îl admiri. Pentru mulți vizitatori mălinul nu există. Trece neobservat. Nici nu știu ce imagine de vis pierd. Și acum punctul culminant al călătoriei. Mărul roșu, aflat la vedere, chiar în mijlocul grădinii. Înflorește o dată la doi ani. Îți faci o fotografie, având copacul înflorit pe fundal. Chipul ofilit, în contrast cu splendoarea florilor de măr. Dar, ce vezi? Încep și ele să se scuture. Petale roșii răzlețe în iarbă. Un gând fugar îți trece prin minte. Oare, peste doi ani, vei mai reveni? Darurile, bucuriile, toate sunt trecătoare. La fel, încercarea, durerea. Bucură-te, îți spune vocea interioară! Nu te mai gândi. Observă, ascultă în tăcere și aliniază-te fluxului. Coroana unui măr, o flacără vie. Un foc, care te cuprinde. O vâlvătaie. A iubirii, a iertării. A întregii tale ființe. Recunoscătoare că ești. Aici și acum… În drum spre casă, cumperi un mănunchi de flori: narcise albe și galbene. Mulțumești pentru încă o zi.
Florii binecuvântate tuturor!

Rodica Dascalu
17 aprilie 2022 ~

fără suișuri sau căderi,
un drum liniar cât vezi cu ochii,
monotonia existenței. trec zile, ani.
nu afli lucruri despre tine, nici despre
cei alături de care trăiești. sunteți
împreună și totuși atât de singuri
încât nicio punte nu se înfiripă.
o aprigă furtună doboară
smochinul neroditor.
nimic nu mai este la fel.
pericolul pare de netrecut.
în toiul încercării,
în scrum și în cenușă,
sufletul descoperă viața.
din buturuga cu rădăcini
adânc împlântate
răsare un fir plăpând,
continuă să crească. arbore
mănos al viului, prefigurându-se.

Rodica Dascalu ~
13 aprilie 2022

Prefață: Costin Tuchilă
Copertă: Rudy Roth
Am primit cu bucurie un dar prețios din partea scriitoarei Vasilica Grigoraș. Cartea, de fapt, studiul, se intitulează „Evoluția ideilor filosofice la Dimitrie Cantemir”, fiind publicată la Editura Leviathan, București, 2022.
Prefața studiului, „O sinteză binevenită”, este semnată de scriitorul Costin Tuchilă.
Redau un citat din prefața studiului:
„Acum, Vasilica Grigoraș propune un studiu cu rigoare academică, o sinteză binevenită dedicată ideilor filosofice din opera lui Dimitrie Cantemir, într-o măsură o noutate, pentru că sunt foarte puține studiile care se referă numai la filosofia ilustrului cărturar român, „rege între filosofi și filosof între regi”, cum a fost numit.”
„Dimitrie Cantemir (1673 – 1723) e un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru”, spune George Călinescu în „ISTORIA LITERATURII ROMÂNE, compendiu, Editura pentru literatură, 1963.
Scriind acest studiu, Vasilica Grigoraș dă măsura pregătirii sale universitare, scriitoarea fiind absolventă a Facultății de Filosofie din cadrul Unversității „Al. Ioan Cuza” din Iași.
Volumul amintit reprezintă o nuanță accentuată în paleta deosebit de complexă a întregii creații literare a Vasilicăi Grigoraș, în calitate de poet, prozator, critic literar. De autor de eseu, interviuri, literatură pentru copii și literatură de inspirație niponă. Dacă am citit bine în nota biografică, sub semnătura distinsei scriitoare au fost publicate 23 de volume, cărți având o tematică variată care se adresează cititorilor de toate vârstele.
Mulțumesc, Vasilica Grigoraș! Felicitări! ❤️
Drum lin cărții tale spre inima cititorilor❗️

Rodica Dascălu
8 APRILIE 2022

iată, îți este dat să trăiești încă o primăvară.
forsythya își deschide ochii, scântei galbene,
într-un univers cenușiu. mălinul își îmbracă mantia
transparentă, verde crud, iar caisul, cel care
încurcă anotimpurile, se grăbește
să înflorească, indiferent
că-i primăvară devreme sau toamnă târzie, blândă.
sparge liniștea dinaintea nașterii trilul păsărilor.
absoarbe seva cioburilor iarba plăpândă.
pe fațada Teatrului de vară, dintr-o altă lume,
te privesc, cu ochii lor obișnuiți să cutreiere
nevăzutul, actori celebri.
încearcă în zadar să ne inspire.
pinii impunători ating cerul.
coroane tremurătoare trezesc îngerii,
chemându-i în ajutor.
doar o parcelă cu trandafiri
străjuită de cel mai frumos măr
pe care l-ai văzut vreodată
e în continuă prefacere.
mai întâi dispare fără motiv
pomul maiestuos. la câțiva ani distanță
sunt dezrădăcinați și trandafirii.
îmi stăruie în minte chipul angelic
al unui copil, de câțiva anișori,
alergând printre crengile grele de flori,
întinde mâinile, se ferește de spini, chiuie
fericit. oprindu-te, i-ai admirat inocența.
la câteva sute de kilometri, ghimpii unui război
greu de înțeles înțeapă ireversibil pânza realității.
curmă vieți, acum, când primăvara te îmbie să trăiești
învierea. bucuria nu e deplină. umbrită de o jertfă, mereu.

Rodica Dascalu
31 martie 2022

Motto: „Poezia este însăși viața.” (Tudor Arghezi)

Dragi prieteni, astăzi, 21 martie 2022, de Ziua Internațională a Poeziei, vă propunem spre vizionare un montaj poetic, realizat prin participarea autorilor: Mihaela Băbușanu, Sorin Coadă, Rodica Dascălu, Andrew McAllister.
Iubirea și primăvara, ca simbol al renașterii. Memoria și imaginația ca resurse ale libertății interioare. Și nu în ultimul rând: conștientizarea alegerilor noastre, efectul lor asupra menținerii păcii în lume. Asupra sănătății planetei, aflată într-o grea încercare. Sunt doar câteva dintre temele surprinse în creația poeților menționați.

Coloana sonoră: YIRUMA ~
Montaj video: Mihnea BARAN ~
Coordonator proiect: Mihaela BĂBUŞANU ~
Vă mulțumim!


Rodica Dascălu, 21 martie 2022

O expoziție cu oracole, caiete de amintiri, fotografii, manuale, dar și cu multe alte obiecte specifice școlii, la fel de interesante, nu poate fi decât un eveniment fericit, mai ales într-o după-amiază cenușie de noiembrie. Toate acestea sunt mărturii vii despre o perioadă îndelungată de timp, o sută de ani de istorie, 1880-1980. M-am regăsit în atmosfera recreată cu talent și dăruire de către organizatorii expoziției: Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, Bacău, în colaborare cu Asociația „Muzeul Jucăriilor”, București. Privind exponatele, m-am întors în timpul copilăriei, tinereții… Am retrăit momente, întâmplări, secvențe petrecute cândva, cu mulți ani în urmă. M-am întâlnit în memoria mea afectivă cu oameni dragi, părinți, profesori, colegi, cu toți cei care îmi erau aproape de suflet în acel timp, când eram elevă în clasele primare, gimnaziu sau liceu. Păstrez în inimă locul unde m-am născut și unde am copilărit, dar și pe cele unde am continuat să învăț. De aici îmi trag seva și astăzi, continuând să merg mai departe. De fapt, dacă stau și mă gândesc bine, am venit aici, la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău să mă întâlnesc cu mine. Nu mai vorbesc despre faptul că sunt o mare admiratoare a muzeelor și nu pierd nicio ocazie să le vizitez, atunci când ajung într-un oraș sau într-o altă localitate decât cea de domiciliu. Indiferent de tematica expozițiilor văzute, am constatat că acestea îmi dezvăluie mereu câte ceva neștiut despre mine însămi. O altă latură, trăsătură sau un alt chip al ființei, multe dintre ele fiind ascunse sub straturi de uitare sau despre care, poate, nici măcar nu bănuiam că există. Am revenit acasă cu gândul de a-mi răsfoi propriile mele caiete cu amintiri pe care le-am păstrat cu grijă. Sunt sigură că mă voi regăsi în ipostaze estompate de pulberea fină a trecerii timpului.
Felicitări organizatorilor acestui eveniment inedit!
Curatorul expoziției este Mihaela Băbușanu, muzeograf care dă viață proiectelor pe care le inițiază cu pasiune și talent. Aici nu sunt doar obiecte, ci este vorba despre o anumită energie, o vibrație, a unor gânduri, trăiri și sentimente care vin din urmă, cu încărcătura lor, dar și cu cea a istoriei, în toată complexitatea ei, a precizat Mihaela Băbușanu la vernisajul expoziției.
Vă invit să explorați această lume care, sunt sigură, trăiește în conștiința fiecăruia. Merită să fie văzută prin prisma modului de a vedea lucrurile acum.
Mulțumesc mult pentru invitație, Mihaela Băbuşanu!

Rodica Dascălu
23 noiembrie 2021