Pentru astăzi, aveam programată o consultație la medicul cardiolog și, de aceea, începând cu prima parte a zilei de ieri, am încercat să fac ordine în dosarul medical. Spre surprinderea mea, toată această acțiune am finalizat-o, destul de anevoios, în după-amiaza zilei. Am așezat filele pe categorii, într-o anumită rânduială: analize, ecografii, radiografii și încă multe alte investigații, în funcție de diagnosticul primit. Bolile care m-au vizitat de-a lungul timpului, iar și iar, nu au fost puține. Tot răsfoind teancul de analize în ordinea lor cronologică, m-a străfulgerat un gând: oare, cum am reușit să „colecționez” un număr atât de impresionant de îndoieli, dezamăgiri, traume, răni? 
Nu sunt adepta înțelesului că prin boli, și mai ales prin cele grave, Dumnezeu ne pedepsește, deoarece știu că El fiind iubire nu își poate îngenunchea propria creație. 
Având permanent în minte cuvintele părintelui Pantelimon de la Oașa, am întrezărit, după îndelungi așteptări, felul cum ne mângâie Dumnezeu. Prin încercările trimise, fie o boală, fie o pierdere de orice fel, El dorește să ne pregătească spiritual, pentru a ne oferi daruri. Binele divin nu este compatibil cu un suflet închis, indiferent, nehotărât, ancorat prea mult în lutul existenței. Abia acum percep încercările parcurse asemeni unor învățături ce se cereau a fi însușite. 
Temele primite, pentru a-mi înălța trăirile la nivelul harului, au venit într-un ritm alert, dar eu nu eram suficient de atentă. A fost nevoie de multă răbdare, să pot desluși sensul testelor din Înalt, dar și al propriilor întrebări.
 Acum privesc dosarul medical cu alți ochi. Îl văd ca pe un șir nesfârșit de sfaturi părintești, mesaje de încurajare și dragoste.
 Mulțumesc, pentru îndelunga Ta răbdare, Doamne!
 Și, deodată, toți acei nori cenușii, gata să cearnă asupra mea o ploaie amenințătoare, s-au transformat într-un stol de păsări albe. Sau poate sunt îngeri… Zborurile lor împrăștie lumină. Și dau culoare vieții, ori de câte ori cineva pornește să caute calea transfigurării suferinței. Pot spune că trăiesc sentimentul straniu al împrietenirii cu boala, cu îndoielile și cu neputințele. Toate și-au aflat lăcaș în mine însămi. Din momentul în care înțeleg că ele se îngăduie reciproc, iar eu le accept necondiționat, starea mea de sănătate se ameliorează. Controalele medicale periodice fac parte din existența mea.
Ies din cabinetul de cardiologie. Simt cum prind aripi. Încurajările medicului încep să-și facă efectul. Pașii devin mai siguri. Drumul spre casă îl parcurg, la pas, prin centrul orașului. Îmi limpezesc gândurile, stările de spirit. Să nu uit recomandările, schema de tratament…
Dogoarea zilei de iulie mă obligă să caut un loc răcoros, la umbră, pentru a-mi potoli bătăile inimii, ușor accelerate din cauza caniculei, emoției. Mă îndrept spre bătrânul castan din Parcul „George Bacovia”. În preajmă se înalță statuia poetului, opera în bronz a sculptorului Constantin Popovici, amplasată lângă fosta Bibliotecă Municipală, chiar în anul finalizării creației, 1971. Artistul îl surprinde pe poet în picioare, cu capul plecat, desculț, fără haine pe el, și înfrigurat. O metaforă potrivită esenței stilului bacovian. Un punct de atracție al orașului pentru turiști de pretutindeni. Locul unde am ales să mă odihnesc are forma unui pătrat cu una dintre laturi deschisă spre aleea principală, străjuită de tufe cu trandafiri înfloriți. De-a lungul celorlalte trei laturi sunt bănci din lemn montate pe structuri metalice solide, bine ancorate în terenul pietros. Mă așez pe o bancă. Ca de obicei, arunc o privire în jur pentru a mă conecta la fluxul viului. Dacă sunt atentă, viața îmi vorbește.
Trei mămici tinere discută aprins. Sunt dornice să-și împărtășească una alteia experiența creșterii copiilor sau cine știe ce alte subiecte interesante sunt în centrul atenției lor. Copiii, fete și băieți, au vârste cuprinse între patru și șapte-opt ani. Se joacă împreună în jurul bătrânului arbore care tronează în mijlocul acestui pătrat, dăruindu-ne generos umbra lui deasă. Cu greu deslușesc câteva crâmpeie de cer printre ramurile coroanei. Castanul despre care vorbesc este unul dintre copacii mei preferați, la umbra căruia îmi place să meditez. Să citesc sau să privesc în jur, pur și simplu. Îi admir lăstarii roșiatici viguroși, primăvara târziu, apoi florile albe cu nuanțe roz, grupate în ciorchini mari, precum cupele unui candelabru, având brațele îndreptate spre cer. Niște semne ce par să ne atragă atenția:
– Hei, unde alergați, oameni buni, nu vedeți că ați uitat să priviți cerul?
Toamna, mă opresc iarăși sub arborele maiestuos. Îi culeg fructele maronii, lucioase. Uneori le folosesc drept ornamente în boluri mari de sticlă, alături de crenguțe de brad și globuri mici colorate. Un aranjament de sărbători, plin de culoare.
Pasionată de jocurile copilăriei și conștientă că, undeva, în lăuntrul meu, copilul de altădată stă mereu în așteptarea unui motiv de bucurie, urmăresc cu interes felul cum se joacă cei mici. Știindu-se observați, dar mai ales văzând aparatul foto îndreptat discret spre ei, copiii îmi zâmbesc, apoi declanșează niște claxoane stridente, ascunse sub florile din material plastic ce le împodobesc papucii colorați. Au vânturat pietricele, au preparat „mâncare”, amestecând continuu într-un vas imaginar cu o lingură imaginară și ea. Prâslea acestui grup ține în mână o piatră cubică, destul de grea pentru vârsta lui, nu prea știe la ce i-ar fi de folos. Pietrele, păpușile cu părul din mătase de porumb, praful uliței în care desenam efemere figuri geometrice erau jucăriile mele preferate într-o copilărie mult prea îndepărtată, dar care își trimite încă parfumul amintirilor, amețindu-mă ușor.
Dar, oare, ce se întâmplă cu mine? Iată, sunt în curtea primei noastre case, cea situată pe malul pârâului, care obișnuia să ne inunde de câteva ori pe an. Acum e vară, eu și fratele meu căutăm să inventăm jocuri atractive. Suntem singuri, tata este la serviciu iar mama este la muncă. Pe câmp, unde prășește, seceră, participă la treieratul grâului. Culege recolta: floarea-soarelui, porumb, sfeclă, struguri, în funcție de anotimp. Probabil că am vreo zece ani iar fratele, în jur de cinci ani. El se joacă împreună cu băieții, așa că nu-mi rămâne decât să-mi petrec timpul liber, cum știu eu mai bine. Din momentul când am mers la școală, în clasa a I-a, în mintea mea de copil s-a înfiripat un gând, acela de a fi învățătoare, când voi ajunge mare. Mai târziu, visul s-a transformat. Voiam să fiu profesoară de chimie, să explic elevilor structura fascinantă a atomului, mecanismul reacțiilor chimice și multe alte fenomene… De aceea, chiar când mă jucam, vara, în curtea casei, jocul meu era asemănător visului lăuntric. Adunam pietre de mărime mijlocie, apoi le așezam astfel încât obțineam o imagine în miniatură a clasei în care învățam. Pietrelor le dădeam nume, erau elevii mei imaginari. Le adăugam numele într-un caiet, despre care spuneam că este un catalog. Le puneam note. Bineînțeles, eu eram și educatorul și elevul. Mă așezam pe un scaun mic, iar catalogul îl deschideam pe alt scaun mai înalt, catedra.
Mă trezesc din vis, adică nu m-am desprins încă din atmosfera caldă a copilăriei. Îmi dau seama acum, gândindu-mă la acel joc al meu, de câtă imaginație aveam nevoie pentru a intra în felul de a fi al fiecărui elev. Să răspund diferit la întrebări. Astfel încât răspunsurile să se completeze. Să se nască o privire de ansamblu, așa cum vedeam la învățătoarea mea. Un adevărat magician, dacă reflectez bine. Urmându-i exemplul, reușeam, iată, să însuflețesc pietrele. Să le dau viață. Să le atribui emoții, sentimente, cunoștințe, trăiri. Despre felul în care mi-am împlinit sau nu visul de a fi educator voi scrie poate, altădată.
Revin în realitate. Între timp copiii și mamele lor au plecat. Pe o bancă alăturată, un bătrân zdravăn, cu obrajii roșii, își taie felii mari, de fapt, mai mult rupe, nerăbdător, bucăți dintr-o pâine albă, pufoasă. O consumă cu poftă împreună cu brânză proaspătă, caș. Înghit în sec, îmi este poftă de pâine! Știu, nu am voie mai mult de una două feliuțe străvezii de pâine neagră pe zi. Îmi mut privirea asupra unui alt loc prin care viața izvorăște: un guguștiuc cu pene negre lucioase se luptă cu niște vrăbii gureșe pe un colț de pâine dăruit cu dragoste de bătrân. Sunt momente când vrăbiile, chiar dacă sunt mai mici și fragile ca înfățișare, reușesc să păcălească guguștiucul cel mândru și plin de fală.
Am sosit aici singură, în căutarea unei clipe de răgaz, dar, treptat, o blândă adiere m-a atins cu aripa ei delicată. M-a ajutat să mă întorc în timp, să colind pe meleagurile satului meu natal. Sau cine știe… Poate, e doar o tainică energie care unește oameni, copii, păsări, flori…

Rodica Dascălu
3 aprilie 2022