Dar disperarea mea făcea loc unei împăcări neaşteptate. Mă cufundam în noroiul drumului, îmi zdreleam pielea de stânci, luptam împotriva rafalelor biciuitoare şi, totuşi, sufletul mi se făcea mai limpede şi mai senin. Căci nu ştiam nimic, dar nimic n-aş fi putut afla fără dezamăgire. Căci nu-L atinsesem pe Dumnezeu, dar un zeu care se lasă atins nu mai este un zeu. Şi nici dacă dă ascultare rugii. Pentru prima oară, înţelegeam că măreţia rugii vine, înainte de toate, din lipsa unui răspuns, căci în acest schimb nu-şi are locul josnicia unui negoţ. Şi, de asemenea, că pentru a învăţa să te rogi, trebuie să faci ucenicia tăcerii. Că dragostea începe doar atunci când nu mai aştepţi răsplată. Dragostea este învăţătură a rugăciunii , iar rugăciunea este învăţătură a tăcerii.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977

Atunci am înţeles că cel care recunoaşte surâsul statuii, sau frumuseţea priveliştii, sau liniştea templului, şi-a aflat credinţa. Căci el trece dincolo de obiect – pentru a afla cheia, dincolo de cuvinte – pentru a auzi vântul, dincolo de nopţi şi stele -pentru a simţi veşnicia. Căci credinţa este înţeles al limbajului tău, şi limbajul tău, dacă a primit un înţeles, îţi va aduce credinţa.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977

Iată pentru ce spun că ceea ce contează în primul rând în a făuri un om este nu de a-l instrui, căci instrucţia e zadarnică, dacă el nu va mai fi decât o carte umblătoare, ci de a-l ridica şi a-l conduce la înălţimile unde nu există lucruri , ci imagini născute din nodul divin ce leagă lucrurile. Căci nimic nu poţi spera de la lucruri, dacă ele nu au răsunet şi reflex unele într-altele, aceasta fiind singura muzică a inimii.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977

Şi am înţeles că trebuie făcută distincţie între cucerire şi constrângere. A cuceri înseamnă a converti. A constrânge înseamnă a închide. Dacă te cuceresc, eliberez un om. Dacă te constrâng, îl strivesc. Cucerirea înseamnă a te clădi pe tine însuţi în tine şi prin tine. Constrângerea este grămada de pietre aliniate şi identice din care nu se va naşte nimic. Şi mi-am dat seama că toţi oamenii trebuiau cuceriţi.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977

Ce-aş putea regreta? Am amintirea unui braţ sănătos şi a unui picior sănătos. Dar toată viaţa este naştere. Şi te obişnuieşti cu tine aşa cum eşti. Ţi-ai regretat vreodată copilăria, vârsta de cincisprezece ani sau cea a maturităţii? Nu regrete simţi, ci o melancolie blândă, care nu e suferinţă, ci parfum al unei licori evaporate. Desigur, te lamentezi în ziua în care îţi pierzi ochiul, căci orice transformare e dureroasă. Dar nu e nimic patetic în a te plimba prin viaţă cu un singur ochi. Şi am văzut orbi râzând.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977

În jurul nostru există un univers, am mai spus, plin de enigme, profunzimi şi margini, în care multe au fost găsite şi încă şi mai multe, probabil urmează a fi găsite. Aceasta este realitatea. Pentru credincioşi această  realitate îl include şi pe Dumnezeu. Pentru necredincioşi este doar o realitate materială, însă, la fel ea constituie obiectul căutărilor umane.

Despre credinţă şi îndoială, Antonie Bloom, CATHISMA, 2007, pag.28

Omul se teme de îndoială doar atunci când i se pare că, dacă se clatină viziunea sa despre lume, atunci se clatină şi întreaga realitate, se clatină totul şi el nu mai are pe ce-şi sprijini piciorul. Trebuie să avem onestitatea şi cutezanţa de a pune mereu totul sub semnul întrebării, toate punctele noastre de vedere, tot ceea ce am descoperit în viaţă, în numele căutării a ceea ce există cu adevărat, şi nu al aflării liniştii şi certitudinii.

……………………………………………………………………………………………………………..

Iar în ce priveşte aspectul religios, unul din scriitorii Bisericii din secolul al IV-lea, Sfântul Grigorie de Nyssa, spunea că dacă am încerca să construim o imagine integrală despre Dumnezeu, alcătuită din indiciile scripturistice, din Revelaţia Divină şi din experienţa sfinţilor, şi dacă vom crede că această imagine ne dă o reprezentare despre Dumnezeu, atunci cu siguranţă că am creat un idol şi nu mai suntem în stare să-l aflăm pe adevăratul Dumnezeu cel Viu, care este doar viaţă şi mişcare.

 Despre credinţă şi îndoială, Antonie Bloom, CATHISMA, 2007, pag. 35

Câtă bucurie descoperim în faptul că omul se poate depăşi pe sine, că omenirea este intr-atât de măreaţă, încât orice generaţie, luând locul precedentei, primeşte moştenirea trecutului, nedevenind, totodată, robul şi captivul acesteia, ci, în baza celor ce au fost cândva descoperite de experienţa sau cugetul omului, se poate depăşi pe sine, devenind ceva absolut nou, inedit, iar consecinţele unor prezumţii statice iau forma unei dinamici continue, se transformă în creativitate şi bucurie.

Despre credinţă şi îndoială, Antonie Bloom, CATHISMA, 2007, pag.36 – 37

Atitudinea faţă de viaţă, constituţia lăuntrică pe care o numim credinţă, adică încrederea ziditoare şi echilibrul ce conţin deopotrivă şi mister, şi îndoială, este, după mine, una din cele mai mari bucurii în viaţa fiecăruia.

 Despre credinţă şi îndoială, Antonie Bloom, CATHISMA, 2007, pag.37

 Prin această atitudine dinamică, cel care purcede să caute, care începe să găsească simte că trăieşte; descoperă că trece din moarte la viaţă; şi devine viu nu doar în activitatea şi manifestările sale, ci viu până la rădăcinile fiinţării sale, având conştiinţa faptului că viaţa izvorăşte în el nestăvilit, torenţial; această puternică, profundă viaţă descoperită înăuntrul nostru cuprinde în sine un întreg univers: şi omul, şi toate celelalte de la microscopic la neînchipuit de mare.

Despre credinţă şi îndoială, Antonie Bloom, CATHISMA, 2007, pag. 38 – 39

Vorbind despre credinţă ne gândim de fiecare dată la credinţa în Dumnezeu. De fapt, există şi credinţă în om, iar această credinţă în om influenţează viaţa noastră cel puţin la fel de persistent şi la fel de profund ca şi credinţa în Dumnezeu.

Despre credinţă şi îndoială, Antonie Bloom, CATHISMA, 2007, pag. 9

Trebuie să dăruim încrederea noastră, să credem în om, astfel încât să-i trezim inspiraţia, bărbăţia şi bucuria creatoare de a se realiza.

Despre credinţă şi îndoială, Antonie Bloom, CATHISMA, 2007, pag. 16–17

Şi se întâmplă adesea ca, în procesul devenirii, revenirii sale la propria identitate, omul să se îndepărteze de cei ce i-au servit drept sprijin şi inspiraţie; uneori are nevoie să rămână de unul singur pentru a putea să-şi construiască singur personalitatea, independenţa, desprinzându-se de relaţiile avute până atunci.

Despre credinţă şi îndoială, Antonie Bloom, CATHISMA, 2007, pag. 20–21

Observăm, iată, că pentru a crede în alt om trebuie să credem cu îndrăzneală, creator, în noi înşine, iar dacă nu credem în noi, în profunzimile din care poate răsări o măreţie nebănuită, atunci nu putem înzestra nici pe un altul cu libertatea ce-i permite să devină el însuşi, o persoană nescontată, nepătrunsă, care îşi va aduce propria sa contribuţie nu prescrisă, ci una personală, la viaţa societăţii, şi la soarta omenirii.

 Despre credinţă şi îndoială, Antonie Bloom, CATHISMA, 2007, pag. 22

Vine întrebarea: ce este credinţa în sine? Majoritatea va răspunde în sens cotidian, poate profesional, că a crede în sine înseamnă a crede în faptul că dacă îţi încordezi puterile, voinţa şi mintea poţi obţine orice, evident, în limitele posibilului…Această credinţă în sine se învecinează cu vanitatea sau degradează adesea până la aceasta şi este, în fond, nu o credinţă în sine, ci credinţa în faptul că cele înconjurătoare se vor supune voinţei noastre; într-o oarecare măsură este încrederea în faptul că ne vor ajunge propiile puteri ca să frângem şi să schimbăm circumstanţele şi oamenii de care ne lovim.

Despre credinţă şi îndoială, Antonie Bloom, CATHISMA, 2007, pag. 22

 Vorbind despre acest mister nu am în vedere faptul că fiecare ar avea în sine ceva tăinuit, ci faptul că omul este o continuă dinamică, o viaţă continuă, o mişcare şi o devenire permanentă şi nimeni şi nimic nu pot să  încremenească pentru o clipă această dinamică pentru a o scruta cu privirea; acest proces nu poate fi oprit: omul este dinamic tot timpul, mereu. Asadar, credinţa în sine este credinţa în faptul că in fiecare dintre noi există o dinamică neînvinsă a vieţii, iar singurele care pot să împiedice ca această dinamică să se realizeze şi să ia fiinţă  sunt frica, nehotarârea, şi nicidecum circumstantele nefaste.

Despre credinţă şi îndoială, Antonie Bloom, CATHISMA, 2007, pag. 23

 Asta înseamnă că omul trebuie să se înveţe să se desluşească pe sine, mai întâi de toate să desluşească vocea conştiinţei, dreptatea aceea ce este înlăuntrul său, căci dacă vocea conştiinţei, a dreptăţii este curmată, ea nu poate fi înlocuită nici de legi, nici de convenţii, nici de reguli. Apoi omul trebuie să înveţe să desluşească vocea vieţii, cele ce îl invaţă viaţa: viaţa unui om de alături, viaţa societăţii, viaţa poporului, viaţa omenirii, viaţa biologică. Şi, intr-un sfârşit, credinciosul trebuie să desluşescă vocea lui Dumnezeu Însuşi exprimată în Sfânta Scriptură, vocea care răsună mai tare şi cuprinde mai multă dreptate şi adevăr decât propria conştiinţă.

Despre credinţă şi îndoială, Antonie Bloom, CATHISMA, 2007, pag. 24–25

Cauţi un înţeles vieţii, când înţelesul este, în primul rând, propria devenire, si nu pacea mizerabilă pe care o dă uitarea conflictelor. Dacă ceva ţi se opune şi te face să suferi, continua-ţi creşterea, înseamnă că prinzi şi te transformi. Fericită acea suferinţă care face sa te naşti din tine însuti: căci nici un adevăr nu se demonstrează şi nu se atinge prin evidenţă.

…………………………………………………………………………………………………………

Şi tu, dacă vrei să te înalţi, macină-te în lupta cu conflictele tale: ele conduc spre eternitate. E singurul drum care există. Şi pentru asta suferinţa te înalţă, atunci când o accepţi.

 Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977, pagina 125

Iar dacă mă întrebi: ”Trebuie să-l trezesc pe acela sau să-l las să doarmă şi să fie fericit?”, îţi voi răspunde că nu ştiu nimic despre fericire. Dar in faţa unei aurore boreale, ţi-ai lăsa prietenul să doarmă? Nimeni nu trebuie să doarmă dacă o poate cunoaşte. Şi, desigur acela îşi iubeşte somnul şi se înfaşoară în el: totuşi, smulge-l şi aruncă-l afara, ca să se poată înalţa.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977, pagina 126

 Dar eu dispreţuiesc aritmetica şi-l numesc prieten pe acela pe care-l întrezăresc în el, dormind, poate, în învelişul lui, dar care, în faţa mea, începe să se desprindă recunoscându-mă şi zâmbind, chiar dacă mă va trăda mai târziu.

 Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977, pagina 129

 Dragostea adevărată începe acolo unde nu mai astepţi nimic în schimb. Iar dacă exerciţiul rugăciunii este atât de important pentru a-i învăţa pe oameni dragostea de oameni, e în primul rând fiindcă nu aşteaptă răspuns.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977, pagina 135

A mă iubi înseamnă, înainte de toate, a colabora cu mine.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977, pagina 136

Atunci, mă vei întreba, pentru ce trebuie să lupt? De vreme ce scopurile nu au semnificaţie……Şi-ti voi răspunde prin acest mare secret, ascuns sub cuvinte vulgare şi simple, pe care înţelepciunea m-a făcut să-l aflu, puţin câte puţin, de-a lungul vieţii: că a pregăti viitorul nu înseamnă decât a crea prezentul.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977, pagina 137

….învată să regăseşti respectul faţă de om şi află că doar acolo unde nici unul nu-l critică pe celălalt comunitatea este suportabilă. Când gândeşti rău despre prietenul tău şi o spui, înseamnă că nu l-ai întâlnit la nivelul unde se află oamenii, şi anume adunaţi în templu.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977, pagina 141

Esenţa unei caravane o descoperi in mişcarea ei. Uită zgomotul sec al cuvintelor si al vocilor: daca prăpastia se opune mersului ei, ea va ocoli prăpastia, dacă se ridică un munte, ea îl evită, dacă nisipul este prea fin, caută in altă parte un nisip tare, dar reia mereu aceeaşi direcţie.

………………………………………………………………………………………….

Câteodată, moare cel care conduce caravana Ceilalţi îl inconjoară, îl ingroapă în nisip, se ceartă. Apoi un altul este ridicat la rang de conducător  şi caravana îşi reia drumul, înca o dată, înspre acelaşi astru. Ea se mişcă, astfel, într-o direcţie care o domină, este  o piatră care se rostogoleşte pe o pantă invizibilă.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977, pagina 9  

Domnul îţi dă viată, te face să creşti, te umple de dorinţe, de regrete, de bucurii si suferinţe, de mânie si îndurare. Apoi te ia din nou la el. Totuşi, tu nu eşti nici acest şcolar, nici acest soţ, nici acest copil, nici acest batrân. Eşti cel ce se desavârşeşte. Şi dacă te vei descoperi asemenea unei ramuri unduitoare, prinsă temeinic în trunchiul măslinului, vei gusta eternitatea in mişcările tale. Şi totul în jurul tău va deveni veşnic.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977, pagina 11  

Nu trebuie sa întâlneşti  omul la suprafaţă, ci la al şaptelea etaj al sufletului, inimii si cugetului său. Altfel, căutându-vă în mişcările voastre cele mai vulgare, ajungeţi să vărsati sângele fără folos.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977, pagina 96  

Căci dragostea nu-ţi e dată ca un cadou al acestui obraz, la fel cum liniştea şi calmul nu sunt produs al priveliştii, ci al ascensiunii reuşite, al muntelui dominat, al instalării tale în cer.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977, pagina 102

De asemenea, m-am simţit împăcat  că sunt dezlegat de toate piedicile, ca şi cum toată această carne zbârcită o schimbasem în invizibil şi aripi. Ca si cum m-aş fi plimbat, în sfârşit născut din mine însumi, în tovărăşia acelui arhanghel pe care-l căutasem atât. Ca şi cum, părăsind vechiul înveliş, mă regăseam extraordinar de tânăr. Această tinereţe era dintre cele care atacă veşnicia, nu tumultul vieţii, la fiecare început de zi. Era făcută din spaţiu şi timp. Mi se părea că devin vesnic, împlinindu-mi devenirea.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977, pagina 117