“Ca şi cum din greşeală ar fi intrat într-o cameră străină şi, de panică, nu găsea fereastra. Care era şi rămăsese deschisă. Şi se agita de la un perete la altul bătând din aripi, lovindu-se de lampă, de tavan, de mobile. Nu cumva să încerci să o ajuţi să găsească ieşirea: n-ai s-o poţi ajuta. Orice mişcare a ta riscă să-i mărească disperarea în loc sa iasă afară spre libertate, dacă nu eşti atent, ai s-o faci să zboare spre încăperi interioare unde din nou se va lovi cu aripile de geamuri. Singura cale de a o ajuta e să nu încerci să o ajuţi. Să te faci cât mai mic. Să stai ca împietrit. Să te faci una cu peretele. Să nu te mişti. Oare fereastra a fost şi a rămas într-adevăr deschisă? Oare sper într-adevăr că ea o să poată zbura?  Sau stau la pândă nemişcat, cu ochii mei împietriţi, aşteptând să se prăbuşească, în sfârşit, vlăguită. Şi atunci să mă pot apleca asupra ei şi să am grijă de ea ca la început. De la început.”

………………………………………………………………………………………………………………………………..

 

„ Chiar şi prezentul, adică momentul precis în care te găseşti acum, chiar aici, în plină călătorie, sau în somn, sau făcând dragoste, sau clipa care te traversează când stai singur cu tine însuţi, treaz şi tăcut, în haina ta de piele uzată, pe locul de lângă fereastră, într-un zbor lung de noapte într-un avion apropape gol, chiar şi clipa aceea care aparţine prezentului pare că nu cere nimic de la tine decât să fii prezent, să o trăieşti şi să primeşti pe cât e posibil ceea ce îţi arată sau îţi face. Ca o apă care curge încet pe sub pleoapele închise de oboseală.”

…………………………………………………………………………………………………………………………………

 

„În loc de secretul respiraţiei controlate, inventat ca să nu mă piardă în prima seară, am descoperit un alt secret care începea să mă pasioneze: când făcea cunoştinţă cu străini, chiar şi întâlniri întâmplătoare, ştia să detecteze imediat răutatea. Ipocrizia. Sau generozitatea. Chiar şi la cei pe care eu însumi îi consideram complicaţi, enigmatici, apăraţi ca de un zid de o imagine lustruită sau ascunzându-se în spatele unor manevre care te cucereau, ştia întotdeauna să distingă instantaneu ce e bine şi ce e rău: înrăit, naiv,generos, împietrit, aşa clasa ea lumea. Şi în cald sau rece. Dacă nu clasa, plasa oameni, locuri, păreri, pe o scară de temperaturi (…..). Iar Noa spunea: E simplu, numai cine vrea să cunoască ce e rău şi ce e bine ştie. Iar cine nu, înseamnă că a ales să nu ştie.”

………………………………………………………………………………………………………………………………………

 

„ Şi să vă mai spun ceva? Adevărata noastră problemă e că noi înşine nu suntem în stare să ne entuziasmăm pentru nimic. Asta-i nenorocirea adevărată.Cine simte că nimic nu mai e urgent se răceşte şi moare încet-încet.(….) Trebuie să începem să „vrem”. Să ne ţinem cu amândouă mâinile de viaţa asta, ca să nu ne scape, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Altfel totul e pierdut.”

……………………………………………………………………………………………………………………………………..

 

„Cine dă dovadă de puţină generozitete o să găsească generozitate oriunde.”

10 decembrie 2013 la 17:35

 

„Am aşteptat până în ultima clipă ca să-mi deschid inima faţă de tine. Frăţioare, în aste două luni de când sunt aici am simţit trezindu-se la viaţă în sufletul meu un om nou, un om nou a înviat în mine! Zăcea zăvorât în adâncul meu şi poate că n-ar fi ieşit niciodată la iveală de n-ar fi fost lovitura asta de trăsnet. Mă cutremur numai când mă gândesc! Ce-mi pasă că voi fi silit să dau cu ciocanul douăzeci de ani în şir?… Îţi spun cinstit că asta nu mă înspăimântă de fel; singurul lucru de care mă tem e ca nu cumva să dispară noul-născut din mine! Acolo, în ocnă, sub pământ, poţi foarte bine să găseşti în preajma ta, alături de tine, o inimă de om într-un alt ocnaş, un criminal, şi să te apropii de el, pentru că şi acolo sunt oameni care trăiesc, care sunt în stare să iubească şi să sufere! Poţi să reînsufleţeşti inima lui amorţită de ocnaş, să te ocupi de el ani de zile ca să scoţi, în sfârşit, la lumină din negură un suflet mare, o conştiinţa călită prin suferinţe, să faci să renască în el un înger, să redai vieţii un erou? Sunt multe, foarte multe fiinţe ca astea, sute şi sute, şi suntem cu toţii vinovaţi faţă de ele! Pentru ce a trebuit oare să visez chiar atunci, în momentul acela, „copchilaşul”? „De ce să fie aşa sărman acest copchilaş? ”Nu crezi c-a fost o prevestire? Pentru el, pentru „copchilaş” am să mă duc la ocnă. Deoarece fiecare din noi este vinovat pentru toţi. Pentru toţi „copchilaşii”, căci există pe lume deopotrivă copii mici şi copii mari. Toţi sunt nişte „copchilaşi”. Pentru ei am să mă duc la ocnă, fiindcă odată şi odată trebuie să plătească cineva pentru toţi. Nu l-am ucis eu pe tata, şi totuşi, trebuie să mă duc la ocnă. Primesc aceasta suferinţă! Acum mi-am dat seama, aici… Între zidurile astea părăginite. Sunt mulţi, sute de făpturi omeneşti acolo, în hrube, sub pământ, cu ciocanele în mână. O,da, o să fim ferecaţi în lanţuri şi văduviţi de libertate, dar din noianul durerii noastre vom reînvia pentru bucurie, căci fără ea omul nu poate să trăiască, nici Dumnezeu să existe, pentru că Dumnezeu i-a dăruit omului bucuria, este privilegiul lui, marele lui privilegiu… Fă, Doamne, ca inima omului să se mistuie în rugăciuni! Cum aş putea să trăiesc acolo, sub pământ, fără Dumnezeu? Rakitin minte; dacă Dumnezeu va fi izgonit de pe faţa pământului, noi îl vom făuri din nou sub pământ! Un ocnaş poate şi mai puţin să trăiască fără Dumnezeu decât un om liber! Şi atunci noi, vieţuitorii din subterane, vom înălţa din adâncul pământului un imn tragic lui Dumnezeu, în mâna căruia se află bucuria! Slavă lui Dumnezeu şi bucuriei sale! Îl iubesc. Mitea rosti cu sufletul la gură această fantasmagorică tiradă. Era palid la faţă,îi tremurau buzele şi lacrimi i se prelingeau din ochi.

— Nu, viaţa e bogată, viaţa prisoseşte chiar şi în măruntaiele pământului! continuă el. Nici nu poţi să-ţi închipui, Alexei, cât de mult vreau să trăiesc în clipa de faţă… ce neistovită sete de viaţă e-n mine, ce dorinţă de a trăi conştient s-a născut în mine, uite-aici, între zidurile astea dărăpănate! E ceva ce Rakitin nu poate să înţeleagă, el nu râvneşte decât să-şi facă o casă şi să aibă chiriaşi, de aceea te aşteptam pe tine. Şi, la urma urmelor, ce înseamnă suferinţa? Nu mi-e frică de ea, chiar de ar fi fără sfârşit. Altădată m-am temut de ea, acum însă nu mă mai tem. Ştii, s-ar putea să nu scot un cuvânt la proces… Simt că am strâns în mine destulă putere ca să birui orice suferinţă, numai dac-aş putea să-mi spun în fiece moment: exist! Îndur mii de cazne, dar exist, mă zvârcolesc în chinuri, dar exist! Stau ferecat într-un turn, dar cel puţin trăiesc, văd soarele, şi… chiar dacă nu-l văd, ştiu totuşi că există. Şi atâta timp cât ştii că soarele luminează,înseamnă că trăieşti. Aleoşa, heruvimule, pe mine filozofia mă omoară, dar-ardracii-n ea! Fratele nostru Ivan… — Ce-i cu el? tresări Aleoşa, luându-i vorba din gură, dar Mitea nici nu-lauzi. — Vezi tu, înainte vreme  nu  eram  hărţuit de asemenea îndoieli, deşi  mocneau tăinuite în mine. Poate că tocmai din pricină că atâtea şi atâtea gânduri nelămurite clocoteau în sufletul meu, mă îmbătam mereu, săream la bătaie, umblam ca turbat. Dinadins probabil mă încăieram cu unul şi cu altul, ca să le astâmpăr în mine, să le înăbuş, să le strivesc. Ivan nu este ca Rakitin, el îşi ascunde gândurile. Ivan e ca un sfinx, tace, tace mereu. Ceea ce mă tulbură mai ales şi mă pune pe gânduri e Dumnezeu. Întrebarea asta mă frământă tot timpul. Şi dacă totuşi nu există? Dacă e adevărat ce spune Rakitin, că Dumnezeunu este decât o ficţiune a omenirii? Şi atunci, dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că omul e stăpânul pământului, al întregului univers. Minunat! Dar mai poate fi virtuos fără Dumnezeu? Asta-i întrebarea! Mereu mă întorc în acelaşi punct. Fiindcă pe cine va mai iubi atunci omul? Cui îi va fi recunoscător, cui îi va înălţa imnuri de slavă? Rakitin râde. El susţine că poţi iubi omenirea şi fără Dumnezeu. Afirmaţia asta însă o poate face numai un mucos ca el, fiindcă mie nu poate să-mi intre în cap. Ce uşoară este viaţa pentru Rakitin. „Mai bine te-ai ocupa de extinderea drepturilor cetăţeneşti, mă sfătuia el azi, sau ai avea grijă să nu se urce preţurile la carne, şi-n felul ăsta ţi-ai dovedi mai eficient dragostea faţă de oameni decât cu toată filozofia ta”. Atunci i-am trântit-o şi eu de la obraz: „Tu, în schimb, zic, neavând nici un Dumnezeu, ai fi în stare să ridici singur preţul cărnii în momentul când ai avea posibilitatea s-o faci, ca să câştigi o rublă la o para”. S-a înfuriat. Ce înseamnă virtutea, poţi să-mi răspunzi, Alexei? Pentru mine, virtutea înseamnă un lucru, iar pentru chinez, cu totul altceva; prin urmare, nu este o noţiune absolută. Sau nu-i aşa? Ce întrebare perfidă! Să nu râzi de mine dacă am să-ţi spun că două nopţi n-am putut să închid ochii din cauza ei. Mă mir numai cum pot oamenii să trăiască fără să se gândească la asta?”

16 iulie 2013 la 18:34

Nicolae Steinhardt – „Acum ştiu, am aflat şi eu…”

“Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia.
Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte!
Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încât ne umple sufletul de venin.
Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti.
Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori…
Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor… Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimental frustrării o confirmă.
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specific lor.
Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.
Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţile noastre..”
„Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart… este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul.

Acum ştiu, am aflat şi eu… ”

Nicolae Steinhardt

Haruki Murakami, Pădurea norvegiană ( fragmente)

„Tristeţea care mă învăluie profund… nu aveam unde să îndrept o asemenea senzaţie, unde să o încui ca să scap de ea. Nu avea nici formă, nici greutate, nici nu mă puteam înfăşura în ea. Era asemenea vântului ce trecea pe lângă mine.”

(…..)

„Şi pe măsură ce trecea timpul, golul căpăta un contur tot mai limpede, un contur pe care pot să-l exprim în cuvinte astfel:

Moartea nu se află la polul opus al vieţii, ea face parte din viaţă.

Transpus în cuvinte, pare un clişeu, dar atunci nu erau doar cuvinte, ci chiar golul din sufletul meu. Moartea există. (….) Noi trăim şi o inspirăm în plămâni ca pe nişte firicele mici de praf.

Până în momentul acela eu înţelesesem moartea ca fiind complet separată şi independentă de viaţă. Coasa morţii pluteşte deasupra noastră, ştiam, dar la fel de bine ştiam şi că ne lasă în pace până vine după noi. Mi se părea cel mai simplu şi mai logic adevăr. Viaţa e aici, moartea e dincolo. Eu sunt aici, nu dincolo. În noaptea în care a murit Kizuki, mi-am schimbat complet optica. N-am mai fost capabil nici o clipă să consider moartea ( respectiv viaţa ) o problemă atât de simplă. Moartea nu mai era la polul opus vieţii, ea era în mine, fusese întotdeauna în mine. Oricâte eforturi aş fi făcut, nu puteam uita lucrul acesta. În noaptea aceea de mai, când l-a luat pe Kizuki, care împlinise doar şaptesprezece ani, m-a luat şi pe mine.”

(…….)

„Noi nu ne aflăm aici pentru a ne îndrepta, ci pentru a ne obişnui cu metehnele noastre şi pentru că una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă lumea este tocmai incapacitatea de a le recunoaşte. Aşa cum fiecare îşi are propriul lui mers, fiecare gândeşte, simte sau vede lucrurile în felul său. Chiar dacă vrei să corectezi ceea ce nu merge ca lumea, lucrul acesta nu se poate face peste noapte, iar dacă forţezi lucrurile, repari într-o parte şi strici în alta. Normal că el mi-a explicat în cuvinte foarte simple şi aceasta nu este decât una dintre problemele care mă frământă, dar cred că am înţeles ce-a vrut să spună. Probabil că nu ne vom putea obişnui niciodată cu metehnele noastre. Incapabili să găsim în noi înşine un locşor pentru durerea sau suferinţa provocată de aceste metehne, venim aici ca să scăpăm de ele. Atâta vreme cât ne aflăm la sanatoriu, nu supărăm şi nu deranjăm pe nimeni şi nici nu ne simţim deranjaţi, pentru că ştim cu toţii că suntem „anormali”. Este o lume cu totul diferită de cea în care am trăit înainte de a veni aici. ”

(…….)

„Din moartea lui Naoko am învăţat însă că nimic nu poate alina durerea pe care o simţim la pierderea cuiva drag.

Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forţa, nici blândeţea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea, tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile până la capăt şi să încercăm să învăţăm ceva, chiar dacă ştim că ceea ce învăţăm nu ne va fi de niciun folos atunci când va trebui să ne confruntăm cu un nou eveniment neaşteptat. Cu vuietul valurilor şi cu şuieratul vântului în urechi, apăsat de asemenea gânduri, zilele treceau pe nesimţite.”

(….)

„Te rog, nu te mai consuma fără rost. Totul se petrece aşa cum îţi este scris şi chiar dacă faci eforturi să nu superi pe nimeni, lumea tot se supără dacă a venit momentul să se supere. Aşa-i viaţa, ce să-i faci! Nu vreau să-ţi fac morală, dar chiar cred că a venit timpul să înveţi asemenea lucruri. Eu am impresia că uneori vrei să determini viaţa să intre într-un calapod de-al tău. Nu se poate! Dacă nu vrei să-ţi petreci zilele într-un spital de boli mintale, deschide-ţi puţin sufletul şi lasă viaţa să-şi urmeze cursul ei firesc. ( ….) Te implor, fii mai fericit! Te rog să faci în aşa fel încât să fii fericit. (….) De aceea, sinchiseşte-te mai puţin de alţii şi, ori de câte ori ţi se iveşte prilejul, te rog să fii fericit. Îţi spun din propria experienţă că dacă scapi asemenea şanse – şi ele nu sunt decât două – trei în viaţă – o să regreţi apoi câte zile vei avea.”

Haruki Murakami, Pădurea norvegiană ( fragmente )

 

 

 

DIN ZICERILE PĂRINTELUI ARSENIE BOCA
EXPLICATE DE PĂRINTELE TEOFIL PĂRĂIAN

„Naşteţi-vã sfinţi!”

Părintele Arsenie îi îndemna pe oameni sã nascã sfinţi. Bineînţeles cã pentru a naşte sfinţi trebuie sã fii sfînt sau trebuie sã tragi de tine spre idealul sfinţeniei. Si cînd începem sã ne ocupãm de noi înşine, putem sã ne cunoaştem, sã aflãm negativele noastre, sã cunoaştem încãrcãtura datã de alţii şi pusã în noi, s-o rezolvãm, dar aceasta cere timp şi ostenealã.

„În mintea strîmbã şi lucrul drept se strîmbã”

Aşa obişnuia sã spunã pãrintele Arsenie, care urmãrea pentru oameni o minte dreaptã şi lucruri drepte şi îndreptate de mintea cea bunã. Valoarea acestui cuvînt o intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întîmplã des, cãci noi îl aducem înaintea vizitatorilor şi închinãtorilor noştri, mai ales atunci cînd au prilejul sã vadã o picturã a pãrintelui Arsenie reprezentînd Adormirea Maicii Domnului, picturã în faţa cãreia se opresc cu admiraţie mulţi dintre cei ce viziteazã Mãnãstirea Brîncoveanu de la Sîmbãta. Mintea se strîmbã în urma patimilor şi se îndreaptã pe mãsura curãţirii de patimi. Cînd mintea se îndreaptã, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „In mintea strîmbã si lucrul drept se strîmbã”. Asta le place la mulţi, am bãgat de seamã cã le place. Cînd le spun cã Pãrintele a zis cã „în mintea strîmbã şi lucrul drept se strîmbã”, oamenii rîd în general. De ce rîd? Pentru cã îşi dau seama cã aşa e. Numai cã e greu sã ştii cînd ţi-e mintea strîmbã.

„Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse”

Cuvîntul acesta ne aduce aminte de un cuvînt asemãnãtor, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfînt trist este un trist sfînt”. Pãrintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastrã fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Sãi : „Acestea vi le spun cã bucuria Mea sã fie întru voi şi cã bucuria voastrã sã fie deplinã” (Ioan 15, 11).

„Ajutaţi-mã sã vã pot ajuta”

Asta înseamnã cã nu cel care vrea sã te ajute te ajutã cel mai mult, ci tu eşti cel care poţi sã fii ajutat. Dacã eşti deschis spre ajutor te poate ajuta omul de lîngã tine şi omul superior ţie; dar dacã nu-l recunoşti superior, ba, dimpotrivã, îl judeci şi-l calci în picioare, atunci nu te poate ajuta, pentru cã omul este fiinţa care poate zice nu, şi zice nu!

„Să ai înţelegere faţã de neputinţa omeneascã”

Am fost odatã la Pãrintele Arsenie Boca – Dumnezeu sã-l odihneascã! –, la Bucureşti, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot – au trecut anii peste toţi de-atunci… a fost asta în 1965 –, şi Pãrintele vorbind cu el, desigur sã aud eu, i-a spus un cuvânt care mi-a rãmas mie pentru cealaltã vreme a vieţii mele şi cred cã şi pentru veşnicie. N-am sã-l uit niciodatã! Zice: „Uite, mãi frate. O sã fii preot. Sã fii înţelegãtor faţã de neputinţa omeneascã!” Nici nu vã puteţi închipui cât m-am gândit eu la cuvintele acestea, de atunci încoace; cât le-am urmãrit în viaţa mea şi în viaţa oamenilor. Şi mi-am dat seama cã neputinţa omeneascã e o realitate. Sunt atâţia oameni rãi în lumea asta, şi nici ei nu vor sã fie rãi… Şi-s rãi, şi noi trebuie sã înţelegem rãutatea lor de pe poziţia noastrã, din situaţia noastrã. Sã înţelegem cã ei nu pot mai mult, cã ei înşişi sunt nemulţumiţi de rãutatea lor – „Pe cel rãu rãutatea îl ucide”, îi scris în Psalmi: „pe cel rãu rãutatea îl ucide”, îl nimiceşte, rãutatea îl nemulţumeşte. Pomenirea de rãu spun pãrinţii cei duhovniceşti cã e o rãutate fãrã margini, e o rãutate ca o ruginã care mãnâncã fierul, aşa mãnâncã sufletul; rãutatea-i cui înfipt în suflet. Pomenirea de rãu, nemulţumirea, neiertarea este viermele minţii. Un pãrinte spune cã „rãul sã-l scrii pe apã”.

http://www.nistea.com/boca_ziceri.htm

 

 

Hermann Hesse ( 2 iulie 1877-9 august 1962 ) scriitor german, laureat al Premiului Nobel pentru literatura pe anul 1946

Dacă, într-o viață de om, are vreun rost să accepți inevitabilul în mod conștient, să savurezi cum se cuvine binele și răul și să-ți cucerești, pe lângă destinul exterior, unul lăuntric, mai adevărat, neîntâmplător, atunci înseamnă că viața mea nu a fost săracă și nici rea. Dacă destinul exterior a trecut peste mine, ca peste toți ceilalați, inevitabil și de zei rânduit, soarta mea lăuntrică a fost chiar opera mea, a cărei dulceață sau amărăciune mi se cuvin și pentru care gândesc să-mi iau toată răspunderea.

(…….)

Dar așa cum simțeam sfânta frumusețe a munților și tot ceea ce simțurile mele au gustat în fiecare zi, ajungând la mine doar printr-un văl și vorbindu-mi doar de la o stranie depărtare, tot așa au apărut între mine și acea suferință, care adesea izbucnea atât de sălbatic, un văl și o blândă înstrăinare și, în curând, am ajuns până acolo încât percepeam atât strălucirea zilei cât și geamătul nopții ca pe niște glasuri venind din afară, pe care le puteam asculta fără ca inima să-mi fie rănită. Mă simțeam și îmi păream asemenea unui cer pe care trec norii, unei câmpii plină cu stoluri în luptă și fie că era dorință și desfătare fie suferință și tristețe, ele sunau mai clar și mai pe înțeles, se desprindeau din sufletul meu si se apropiau de mine din afară, în armonii și înșiruiri de sunete pe care le percepeam ca prin somn și care, fără voia mea, au pus stăpânire pe mine. (….).Și o dată cu amintirea a revenit și acea minunată limpezime, luminozitatea și transparența aproape de sticlă a sentimentelor, dintre care nici unul nu purta mască și nici unul nu se mai numea durere sau fericire, ci însemnau doar forță și sunet și torent. Forfota, sclipirile și lupta simțirilor mele întețite deveniseră muzică.

(………)

Abia acum am putut să văd totul, cu ochii minții, pe scenă, abia acum propria mea flacără m-a izbit și m-a făcut să-i simt căldura; ea nu-mi mai aparținea și nu mai era opera mea, ci avea o viață proprie și se abătea asupra mea ca o fortă străină. Am simțit pentru prima oară acea desprindere a operei de creatorul său, în care nu crezusem cu adevărat până atunci. Opera mea începea să existe, să se miște, să prindă viață; tocmai o ținusem în mână și deja nu mai era a mea, era ca un copil care era prea mare pentru părintele său, care trăia și avea forțele sale proprii, care mă privea independent, cu ochi străini, dar purta totuși numele și însemnul meu pe frunte. Același sentiment contradictoriu, chiar înspăimântător uneori, l-am avut, mai târziu la spectacole.

(……….)

Simțisem uneori și înainte, nelămurit, că viața este greu de trăit. Acum aveam un nou motiv de meditație. Nici până astăzi nu mi-a dispărut sentimentul contradictoriu care își are rădăcinile în ceea ce am descoperit atunci. Fiindcă viața mi-a fost săracă și chinuită, dar altora, și uneori chiar mie însumi, le apare bogată și minunată. Pentru mine existența omului este ca o noapte adâncă, tristă, care n-ar putea fi suportată dacă nu s-ar aprinde ici și colo câte un fulger, a cărui lumină bruscă este atât de consolatoare și de minunată încât secundele sale pot face să dispară anii de întuneric și să le dea un temei.
Întunericul, bezna dezolantă, acesta este circuitul cumplit al existenței zilnice. Pentru ce te trezesti dimineata, mănânci, bei, te culci din nou? Copilul, sălbaticul, tânărul sănătos, animalul, nici unul nu suferă sub povara acestui circuit de lucruri și fapte lipsite de importanță. Pe cel care nu stă mult pe gânduri îl bucură trezitul de dimineată, mâncarea, băutul, el găsește o plăcere în ele și nici nu vrea să fie altfel. Cel care a pierdut această naturalețe caută în timpul zilei, cu aviditate și atenție, acele clipe de viață adevărată, a căror străfulgerare îl face fericit și stinge sentimentul timpului o dată cu toate celelalte gânduri despre sensul și scopul întregii existențe. Aceste momente pot fi considerate cele creatoare, fiindcă ele dau impresia împreunării cu Creatorul, fiindcă în timpul lor simți că totul, chiar și ceea ce alminteri este întâmplător, devine intenționat. Este ceea ce misticii numesc unirea cu Dumnezeu. Poate că tocmai lumina prea strălucitoare a acestor clipe face ca restul să ni se pară atât de întunecat, poate că din cauza fermecătoarei senzații de ușurime și a deliciului plutirii din acele clipe, simțim că tot ce mai rămâne din viață este atât de greu , de cleios și de apăsător. Nu știu, n-am ajuns prea departe gândind și filozofând. Un lucru știu însă: dacă există o fericire și un paradis, atunci ele trebuie să fie o dăinuire nestingherită a unor asemenea clipe și dacă poți atinge această fericire prin suferință și durere purificatoare, atunci nici o suferință și nici o durere nu este atât de mare încât să fugi de ea.

(……….)

Acum gândeam altfel. O zguduire a întregii mele vieți, o jumătate de an de singurătate sufletească și despărțirea conștientă de tinerețe mă schimbaseră. Acum eram de părere că ar fi nechibzuit și primejdios să te amesteci în destinul altor oameni și nici nu aveam vreun motiv să cred în priceperea mea și să mă pot considera un ajutor și un cunoscător al oamenilor, după ce toate încercările mele în această direcție nu-mi reușiseră și mă umiliseră amarnic. Chiar și acum mă îndoisc foarte tare de capacitatea omului de a construi și modela, cât de cât conștient, viața sa și a altora. Poți obține bani, onoruri și decorații, însă fericirea sau nefericirea nu se poate dobândi, nici pentru tine, nici pentru alții. Poți să primești doar ceea ce vine, și poți s-o faci, firește, în chipuri cu totul diferite. În ceea ce mă privea, nu mai voiam să mă silesc făcând încercări de a-mi trece viața, pe furiș, dincolo, pe partea însorită, ci să accept ceea ce-mi era hotărât, să duc totul după putință și să văd partea bună a lucrurilor.

(……….)

În sală s-a făcut întuneric și din adâncuri, spre mine s-a înălțat, solemnă, uvertura mea. Atunci m-am mail liniștit.
Acum, în fața mea se ridica și răsuna, bine cunoscută și totuși străină, opera mea, care nu mai avea nevoie de mine și avea propria ei viață. Plăcerea și strădania zilelor care trecuseră, speranțele și nopțile fără somn, pasiunea și dorurile acelor vremi mi se înfățișau slobode și în alte veșminte, emoțiile ceasurilor de taină sunau în sală, liber și ademenitor, către o mie de inimi străine.

(……….)

Mă duceam adesea până la țărm și ascultam marea gândindu-mă cu uimire și groază, la fel cum o făcusem cu ani în urmă, în prima tinerețe, la hățișul întristător, nebunesc al vieții la faptul că iubirea poate fi zadarnică și că oameni care nutresc gânduri bune, unul față de altul, trec unul pe lângă celălalt, trăindu-și soarta, fiecare pe a sa proprie, de neînțeles; și fiecare ar vrea să-l ajute și să-i fie apropiat celuilalt și nu poate, ca în coșmarurile tulburi, lipsite de sens. (…….) Numai că indiferent cum stăteau lucrurile, gândurile și frământările mele n-au schimbat nimic. Când muzica îmi punea sufletul în mișcare, atunci înțelegeam totul, fără cuvinte, simțeam în adâncul întregii existențe armonii pure și credeam a ști că în orice se ascunde un sens și o lege frumoasă. Chiar dacă era o iluzie, trăiam în ea și eram fericit prin ea.

Hermann Hesse, Gertrud ( fragmente )

Citate ( I ): Constantin Brâncuşi

Nu este atât de important să fii iubit, cât să iubeşti tu – cu toată puterea şi cu toată fiinţa.

Din toată lumea – numai românii şi africanii au ştiut cum să sculpteze în lemn.

Simplitatea în artă este, în general, o complexitate rezolvată.

Eu nu creez Păsări – ci zboruri.

Arhitectura este sculptura locuita.

 

Simplitatea nu este un ţel în artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor.

 

 

Trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul.

 

Nu cred în suferinţă creatoare.

 

Să fii abil e ceva, dar sa fii cinstit, asta merită osteneală.

 

 

Eu aş vrea sa creez asa cum respir.

 

Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.

 

Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubeşti tu cu toată puterea şi cu toată fiinţa.

 

 

Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.

 

 

Ceea ce legi aici tu pe pamant — se leagă şi în ceruri.

 

Nu doresc niciodată sa fiu la modă. Ceea ce este la moda, ca moda trece.

Trebuie să cauţi întotdeauna şi să găseşti o detaşare de tine însuţi.

La ce bun sa lucrezi după model? N-ajungi decât să sculptezi cadavre.

Femeia modernă este o papuşă cu dotă, ori o… prostituată rapace. Bărbatul modern are idealuri de snob şi de… crap conjugal!

Arta nu este o întâmplare.

Lumea poate fi mântuită prin artă.

Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.

Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.

Nu vom fi niciodată destul de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul.

 

Oamenii nu îşi mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile Naturii.

 

Sa creezi ca un zeu, sa porunceşti ca un rege, sa munceşti ca un rob!

 

La umbra marilor copaci nu creşte nimic.

 

Aşteptaţi până când voi muri – şi veţi putea vedea numai cum vulturii se vor aduna împrejurul meu.

 

A „vedea” în depărtare este ceva, însă a ajunge acolo este cu totul altceva.

 

Eu am facut piatra să cante pentru Omenire.

 

Gloriei nu-i pasă de noi cand alergăm după ea.

 

 
Când însă îi întoarcem spatele, ea va alerga după noi.

 

 

Un înţelept face din veninul său interior remediu pentru sine; sau precept de tămăduire pentru semeni… Însă cine nu se luptă în contra Răului, s-a şi predat deja inamicului.

 

În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri…Exista un scop în orice lucru, pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuţi.

 

 

Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.

 

Viaţa se aseamană cu o spirală, nu ştim în ce direcţie este tinta ei, dar trebuie să mergem în direcţia pe care o credem cea justă.

 

Iubirea cheama iubire si ea.

 

Suferinţele îl întăresc pe om şi sunt mai necesare decât orice plăcere, pentru formarea unui mare caracter.

 

 

Există o diferentă în limba română între inteligenţă şi deşteptăciune. Eu îi ador pe inteligenţi, însa îi detest pe deştepţi: căci ei sunt giruete în bătaia tuturor vînturilor.

 

 

Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale.

 

În prezent, eu nu mai visez – iar aşa ceva nu este deloc bine!…

 

Păsările măiestre m-au fascinat şi nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată.

 

Sculpturile mele sunt fecioarele mele!… Le gătesc ca de nuntă!

 

Eu văd această Pasăre de aur foarte departe – la o sută de kilometri depărtare şi de o asemenea măreţie, încât să umple întreaga boltă cerească.

 

Muncind asupra pietrei, descoperi Spiritul – tăinuit în materie, măsura propriei ei fiinţe. Căci mâinile sculptorului gândesc întotdeauna şi urmăresc gândurile materialului.

 

Eu am voit să înalţ totul dincolo de pământ. Cocoşii mei cântă! Şi păsările mele zboară!

 

Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini.

 

Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul – ce fericire!

 

Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.

 

Eu nu creez Păsări – ci zboruri.

 

Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre el rămâne important.

 

O pasăre a intrat, odată, prin fereastra Atelierului meu. Şi încerca să iasă bătând în geam şi nu găsea ieşirea – căci se lovea mereu de sticlă. S-a aşezat apoi să se odihnească. Şi a încercat din nou şi a ieşit. Sculptura este la fel: dacă găseşti acel geam (acea ieşire), te ridici înspre cer, intri în împărăţia cerurilor…

Nu vedeţi, oare, aceşti ochi?… Profilul acestor doi ochi (uniţi – în Templul sărutului)?… Aceste emisfere reprezintă Iubirea. Ce rămâne oare (din noi) în amintirea celorlalţi, după moarte?… Numai amintirea ochilor şi a privirilor cu care ne-am revelat dragostea, pentru oameni şi pentru lume. Ei bine, aceste profiluri ale Porţii sărutului reprezintă contopirea, prin dragoste, între bărbat şi femeie.

 

În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie – nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.

 

Atâta vreme cât obiectele (sculpturile) nu există decât printr-o opoziţie faţă de tine însuţi, nu ai să poţi niciodată să îţi dai perfect seama de adevărata lor esenţă. Pentru a ajunge la esenţă, trebuie să te detaşezi de tine însuţi, proiectându-te în acele obiecte, care, astfel, vor putea vorbi în locul tău.

 

Colaborarea intimă între artist şi materialele folosite, precum şi pasiunea care uneşte bucuria meseriaşului – cu elanul vizionarului, îl duc pe rând la esenţializare, la forma ideii în sine… Sculptorul trebuie să îşi pună spiritul în armonie cu spiritul materialului.

 

Pasărea de aur!… O lucrez încontinuu!… Însă nu am găsit-o încă!

 

Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi.

 

Arta trebuie să apropie, iar nu să depărteze; să umple, iar nu să sape prăpăstii în bietele noastre spirite, şi aşa destul de răscolite de întrebări.

 

Arta este o oglindă în care fiecare vede ceea ce gândeşte.

 

Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i; drept pentru care se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi (nemulţumiţi)… Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi…

 

Ce defineşte, oare, civilizaţia noastră? Viteza! Oamenii cu­ceresc timpul şi spaţiul, accelerând fără de încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decât măsura timpului de care ai nevoie ca să poţi parcurge o distanţă… Şi, uneori, este vorba de distanţa care ne separă de moarte… Opera de artă trebuie să exprime tocmai ceea ce nu se supune morţii, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă, care să rămână şi o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul.

 

Se poate că poezia pură este o rugăciune, însă eu ştiu că rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a meditaţiei – adică o… tehnică filosofică.

 

Opera de artă trebuie să fie creată ca şi o crimă perfectă – fără pată şi fără urmă de autor… Arta (mea) este realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată – poate în singura realitate valabilă.

 

 

 

Noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri în lumea aceasta. Teama e semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă, îngrijorarea e semn de necredinţă, neliniştea sufletească de orice fel ar fi, e semn că nu avem credinţă.

 

Noi avem credinţă, avem nădejde, avem iubire, avem atâtea şi atâtea avantaje faţă de cei necredincioşi şi toate acestea ne aduc bucurie în suflet. Mai întâi, iubiţi credincioşi, pentru viaţă, în faţa morţii şi în faţa veşniciei să avem gândul acesta pe care ni-1 dă Domnul Hristos când zice: „ Nu te teme, crede numai şi se va mântui….

 

Să ne întărim în credinţă, să facem faptele credinţei, să cerem înmulţirea credinţei, să cerem înmulţirea iubirii, să cerem să avem o credinţă lucrătoare prin iubire, să cerem să avem credinţa aceea care ne asigură că murind nu murim, ci trăim şi după moarte; să avem credinţa aceea care ne asigură că va fi o înviere a morţilor, nu din puterea omului, ci din puterea lui Dumnezeu.

(Din “Credinţa lucrătoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Părăian)

 

Păcatul necredinţei. Oamenii nu ţin seama de Dumnezeu, adică nu sunt convertiţi. Aceasta este concluzia la care am ajuns după 25 de ani de când sunt în slujba de duhovnic. Cei mai mulţi nu ştiu de Dumnezeu, îl neglijează, fară să aibă conştiinţa faptelor lor. Sunt oameni care susţin că au credinţă în Dumnezeu, dar nu ştiu să-ţi spună ce fac pentru credinţa lor. 

 

Sunt atâtea lucruri pe care nu le poţi avea decât în biserică. Cel care nu merge la biserică nu are credinţă, sau nu are atâta credinţă cât să-l ducă la biserică. Cred că păcatul cel mai mare, de care lumea nu e conştientă, este necredinţa.

 

Credinţa nu e ca un curs la făr frecvenţă, credinţa trebuie să o trăieşti zi de zi.

 

De ce oare la închisori sunt mai mulţi bărbaţi decît femei? De ce într-o închisoare, în închisori, în general, sunt mai mulţi bărbaţi decît femei? Si răspundem: pentru că la biserică sunt mai multe femei decît bărbaţi. Apoi cine stă în legătură cu Biserica şi cu Dumnezeu nu poate ajunge la închisoare. Cine-I slujeşte lui Dumnezeu ajunge în bucuria împărăţiei, ajunge în împărăţia lui Dumnezeu.

(Pr. Teofil Părăian , citat din predica rostită în Duminica Mironositelor, Blaj, 7 mai 1995)

 

Să ştiţi că numai Dumnezeu ne poate încredinţa despre lucrurile dumnezeieşti.

 

Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viaţa ta, atunci nu este pe locul care I se cuvine.

 

Bucuria nu se poate defini. Bucuria se trăieşte.

 

Nu locul, ci calitatea rugăciunii este ceea ce se caută. Dar să reţinem că cea mai mare jertfă şi rugăciune posibilă pe pământ este Sfânta Liturghie.

 

Domnul Hristos nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci o ceată de înmulţitori de bucurie.

 

Puteţi citi toate cărţile din lumea asta despre rugăciune, mai mult decât faptul de a te angaja nu-i nimic.

 

Nu există mai mare fericire în lumea aceasta, în nici o privinţă, decât fericirea care vine din iubire.

 

Nu, putem să facem lucruri bune, dar lucrurile bune pe care le facem noi sunt datoriile noastre faţă de Dumnezeu. Nu le facem din puterea noastră numai, ci le facem ca un fel de colaboratori ai lui Dumnezeu. 

 

Rugăciunea în care nu-ţi pui inima pentru aproapele nu-i rugăciune, ci formalitate şi profesionalism.

 

Numai la rugăciune putem să ştim ce legătură avem cu Dumnezeu, ce legătură avem cu oamenii.

 

Dumnezeu când dă un dar, nu-l dă pentru o clipă, Dumnezeu când dă o binecuvântare, n-o dă pentru o clipă, o dă pentru totdeauna.

 

Dumnezeu te binecuvântează în starea în care te găseşti şi cu rosturile pe care ţi le dă.

 

Se spune ca la un om care cerşea cineva i-a dat o floare. Niciodată nu s-a aşteptat omul acela ca cineva să-i dea o floare. N-a aşteptat floarea, dar floarea l-a bucurat, pentru ca o floare spune ceva despre cel care o dăruieşte. 

 

Poţi să fii credincios şi să nu fii cult, poţi să fii cult şi să nu fii credincios. Şi poţi să fii şi credincios şi cult. Iţi alegi. Adică eu, de exemplu, m-am trezit în lumea aceasta cu credintă în Dumnezeu, deci credincios, dar nu şi cult. Cultura mi-am adunat-o, am adunat-o pe parcurs. Si acum îmi adun cultura – cand găsesc ceva frumos învăţ, numai că acum sunt tocilar, că nu mai pot să învăţ dintr-o dată…

http://de-vorba-cu-mine.blogspot.ro/2011/07/margaritare-duhovnicesti-citate-din.html

 

Maica Domnului ca exemplu pentru noi

Să ştiţi că Domnul Hristos care pe cruce fiind i-a dat-o în grijă pe Maica Domnului Sfântului Ioan Evanghelistul şi pe Sfântul Ioan Evanghelistul l-a pus în atenţia Maicii Domnului, a făcut atunci o legătură între toţi credincioşii cei buni şi Maica Domnului. Tuturor le-a dat-o ca mamă. Ca mamă ca s-o avem în atenţie şi ca mamă ca să ne aibă în atenţie. De aceea noi avem mare bucurie din faptul că Maica Domnului este ocrotitoarea noastră, este sprijinitoarea noastră, este pentru noi ca o mamă bună care vrea să ne ajute şi care ne ajută în măsura în care ştie ea că şi Fiul ei vrea lucrul acesta şi în măsura în care noi o rugăm să ne ajute, să ne fie ocrotitoare.

Toate acestea o pun în atenţie pe Maica Domnului în conştiinţa noastră şi dacă ne gândim la lucrurile acestea suntem cu adevărat cinstitori ai Maicii Domnului atunci când îi urmăm smerenia, atunci când îi urmăm anonimatul, atunci când îi urmăm tăcerea. Fac o paranteză aici, să ştiţi că nu mă gândesc la o tăcere ostentativă, la o tăcere a mutului. Doar de aceea ne-a dat Dumnezeu cuvânt, ca să vorbim, dar să ştim cât să vorbim şi când să vorbim şi să luăm seama la cele ce le spunem. În orice caz, să ne gândim că Maica Domnului a trăit în tăcere, dar a spus şi cuvânt când a fost necesar să spună, de exemplu: „vin nu au”, a spus şi cuvânt atunci când a trebuit să spună cuvânt: „Faceţi ceea ce vă va spune El”, a spus cuvânt de rugăciune când a zis: „Măreşte suflete al meu pe Domnul”. Deci Maica Domnului a şi vorbit, nu numai a tăcut. Noi deducem că îşi ducea viaţa în tăcere prin faptul că Sfinţii Evanghelişti ne spun puţine cuvinte ale Maicii Domnului. Maica Domnului a spus cuvânt şi atunci când a zis: „Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te căutăm”, cuvânt să zicem aşa de nemulţumire, un cuvânt de nelinişte şi totuşi l-a spus. A trebuit spus şi l-a spus. Aşa că dacă învăţăm să tăcem, să învăţăm să tăcem mai mult când trebuie să tăcem, nu să nu vorbim.

Atât de mult a respectat Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om din Preasfânta Fecioară Maria, atât de mult a respectat El smerenia Maicii Domnului încât n-a făcut în viaţa Maicii Domnului nimic ca s-o scoată în evidenţă, n-a făcut nimic spectaculos în viaţa Maicii Domnului, n-a pus-o în evidenţă cumva aşa, cu silinţa de a-i face pe oameni s-o vadă în măreţiile ei, ci a rânduit, respectându-i smerenia, ca Maica Domnului să moară cum mor oamenii şi să fie înmormântată cum sunt înmormântaţi oamenii de rând. Şi după aceea, după ce a fost aşezată în mormânt – este credinţa noastră, ca şi tradiţia Bisericii – Domnul Hristos a înviat-o pe Maica Domnului şi a înălţat-o la cer şi cu trupul. Aceasta este credinţa noastră. Vă spuneam ieri că e o taină pe care n-o înţelegem, dar pe care o primim pentru că tainele se primesc, nu se înţeleg.

Toate acestea sunt şi rămân pentru noi exemple, exemple pentru o viaţă curată, pentru o viaţă cinstită, pentru o viaţă sfântă, pentru o viaţă care pune în evidenţă spiritualul şi nu materialul, adică nu partea materială din om, ci partea spirituală. Mă gândesc că ar trebui să se gândească mulţi dintre credincioşii noştri, şi mai ales femeile, ar trebui să se gândească mereu la exemplul Maicii Domnului şi când e vorba de îmbrăcăminte, de felul cum se îmbracă. Adică să aibă o cuviinţă în îmbrăcăminte gândindu-se şi la Maica Domnului. Dacă facem aşa, atunci avem în vedere exemplul Maicii Domnului şi atunci Maica Domnului este exemplu şi pentru noi.

Dumnezeu să ne ajute să avem în vedere şi acest exemplu.

Cuvântarea Părintelui Teofil Părăian despre Maica Domnului – fragment

Întreaga cuvântare o aflaţi pe site-ul   nistea.com

 

Principiul creştin ar fi să te gândeşti nu la ce poate face omul pentru tine, ci la ce poţi face tu pentru el.”, Teofil Părăian în ziarul „Lumina”.

Să-ţi iei crucea înseamnă să depăşeşti situaţiile pe care ţi le oferă viaţa cotidiană.

Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie.

Credinţa trebuie să fie mărturisitoare şi mărturisitoare nu numai prin cuvânt, ci mărturisitoare prin întreaga noastră viaţă. Teofil Părăian în ziarul „Lumina” (17 mai 2009)

Sfintele Paşti şi Săptămâna Luminată sunt Raiul anului bisericesc.

 

Ca orice om, atunci când am ajuns în închisoa­re, m-am întrebat şi eu, în anumite momente grele: «De ce, Doamne? De ce eu?». Eram şi eu ca tâlharul din stânga Crucii, care întreba: «De ce eu să sufăr şi alţii nu? Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, fă ceva!». Dar Dumnezeu mi-a scos în cale nişte oameni care m-au lămurit că Dumnezeu m-a adus acolo pentru un anumit rost. Iar rostul acesta mi l-am lămurit în timpul celei de-a doua încarcerări (am fost închis de două ori). Atunci am fost izolat. Preoţii au trecut prin izolări de câte un an sau doi, singuri în celule, pentru că voiau ca ei să devină nişte bestii, ca animalele; nu vă spun că în 11 ani de închisoare niciun deţinut politic n-a văzut hârtie, creion sau carte. Ăsta era «tratamentul inte­lec­tua­lilor»… Pe cei de drept comun îi educau ca să îi redea societăţii comuniste, dar nouă ne luau toate mijloacele de informaţie şi nu am văzut ziar, creion, hârtie, nimic! În final, asta a fost foarte bine, pentru că, în loc să ne facă animale, aşa cum probabil că doreau, ne-au întors către noi înşine, ca să ne punem întrebarea: «Ce suntem noi?». Pentru că vă spun: când stai între cei patru pereţi ai celulei şi nu ai niciun orizont, nicio perspectivă unde să priveşti, te întorci către tine însuţi. Trebuie să te întorci, să te duci undeva! Acolo am descoperit infinitul din noi… Am descoperit că per­soa­na umană este infinită, că aşa a făcut-o Dumnezeu – a suflat asupra sa şi i-a dat Dintrânsul ceva care nu moa­re niciodată. Că adâncul din noi, care este – după Sfinţii Părinţi – şi locul rugăciunii, unde locuieşte Dumnezeu, este un loc căruia nu îi mai dai de capăt. În adâncul acesta din noi este Templul Dumnezeului Celui Viu, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Atunci, în situaţia aceea de izolare, timp de doi ani aproape, singur, atunci am înţeles cuvintele Scripturii, pe care le memorasem cândva: «Voi sunteţi biserica Dumne­zeului celui viu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi». Atunci am înţe­les de ce Mântuitorul a spus: «Îm­părăţia lui Dumnezeu este în voi». Dumnezeu nu este material sau spaţial, să Îl plasez într-un colţ, undeva. Ca să-L găsim, trebuie să ne întoarcem înlăuntru, să explorăm universul din noi. Asta este o experienţă care trebuie făcută. Există un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov care spune: «Ieşirea din tine este ieşirea din Paradis». Este o aventură mare şi singură în viaţa omu­lui. Este ceva extraordinar înăun­trul nostru, Dumnezeu este acolo!

…………………………………………………………………………………………………..

Noi, ca orto­docşi, acolo, în Ame­rica, avem o misiune: să schim­băm direcţia cunoaşterii, pentru că Apu­sul, din care face parte şi Ame­rica, e orientat în exterior. Oc­ci­dentalii explorează universul din a­fara lor. Rostul ortodoxiei este să întoarcă atenţia omului spre sine, spunându-i că mai există o dimen­siune lăun­trică. Noi nu dispreţuim cunoaşterea cosmologică, cunoaş­terea din afară de noi, pentru că întrânsa sunt am­prentele lui Dum­ne­zeu ca şi Creator, dar pentru a ne cunoaşte pe noi şi pe Dumnezeu, trebuie să ne întoarcem înăuntrul nostru, iar această cunoaş­tere a lui Dumnezeu este o expe­rienţă perso­nală. Pe Dumnezeu nu Îl poţi cu­noaşte fără să te cu­noşti pe tine. Omul modern n-are timp să se cunoască pe sine, pentru că este prea ocupat cu cunoaşterea în afară de sine. Iar din punctul de vedere al vie­ţii morale, tineretul, mai ales, nu poate suporta aventura intrării în sine şi, ca un fel de scăpare, cultivă lucrurile zgo­motoase.

……………………………………………………………………………………………………

Exteriorul nu vă împiedică cu nimic să trăiţi cu Dumnezeu, în relaţie cu El, şi să vă bucuraţi de toate câte El le-a creat. Iar prin mun­ca dumnea­voastră, să le dez­vol­taţi şi să le înmul­ţiţi. Pentru că aşa l-a făcut Dumnezeu pe om, să creeze. Un lucru să nu uitaţi: în orice situaţie vă aflaţi, să nu Îl uitaţi pe Dumnezeu!

……………………………………………………………………………………………………..

Păi să vedeţi ce este în New York! New York-ul este pentru mine cel mai bun deşert în care un Sfânt Părinte s-ar putea realiza. Că nimeni nu te cunoaşte. Este atâta lume pe stradă, este un aşa furnicar, încât nimănui nu-i pasă de tine. Poţi să îţi pui o pălărie ţuguiată, poţi să mergi desculţ, să-ţi atârni o coadă, nu se uită nimeni la tine! Pentru că nu-i interesează. De aia şi New York-ul are, totuşi, nişte Sfinţi, să ştiţi. Are părinţi, are călugări… E posibil, pentru că asta este dimensiunea aceea a coborârii în noi, de care am vorbit înainte, a explorării universului din noi. Şi atunci, în ciuda zgomotelor astea din afară, poate exista o linişte şi o pace a minţii şi a sufletului. Poate să fie cât de mare gălăgia în afară, dar, dacă tu ai pace în tine, eşti foarte fericit. A spus Iisus: „Pacea Mea v-o dau vouă”. El e Pacea Lumii. Deci, dacă Îl avem pe Iisus în noi, să nu ne fie frică. Nu vă fie frică de niciun zgomot din afară. Dacă avem pace în noi, va fi linişte şi în afară. Depinde din ce perspectivă pri­veşti.

 

http://www.formula-as.ro/2013/1059/spiritualitate-39/pr-roman-braga-dumnezeu-ne-a-trimis-in-occident-ca-sa-deschidem-portile-bisericii-16162