o zi cu soare ianuarie opt

turnul catedralei profilat pe cerul imens

emană liniște izvor al credinței

nori diafani alunecă lin

univers în continuă mișcare

un stol de vrăbii gureșe

confundă anotimpurile

și cred că-i primavară

stolul de porumbei jucăuși

zboară spre cetina de brad

un grup de copii

încearcă să doboare un om de zapadă

construit cu trudă de alți colegi de joacă

reușesc scot un chiot de bucurie

la câțiva pași depărtare

o tânără mamă și copilul ei de câțiva anișori

construiesc împreună un om de zăpadă

tânăra mamă modeleaza cu migală

bulgări imenși de nea

îmi vine în minte un gând

tânăra mamă șlefuiește cu iubire

sufletul inocent al copilului

care nu contenește să pună întrebări

de ce construim omul de zăpadă

dacă soarele îl topește

răspunsul mamei vine senin

privește câți oameni se bucură

când trec pe lângă noi

se opresc zâmbesc fac fotografii

chiar dacă darul nostru oferă

o bucurie de-o clipă

merită să construim…

 

/ Rodica Dascălu / Omul de zăpadă /

într-o țară străină

în tramvaiul ce mă duce alene spre casă

atmosfera e brusc tulburată

de-un plâns tânguitor ca de copil

o femeie înaltă între două vârste

îmbrăcată ciudat

împodobită cu brăţări mărgele clame colorate

prinse-n păru-i blond încâlcit

plânge

oare ce ecou are plansul femeii

în sufletul meu

de tresar înfiorată

privesc în copilărie

ca într-o carte deschisă

văd o fetiță firavă sensibilă fragilă

plângând deseori

de frica și spaima de-a nu mai greși

mă văd mai târziu față-n față

cu obstacolele vieții

decât să le rezolv

îmi este mult mai la-ndemână să plâng

asemeni femeii din tramvaiul ce mă duce alene spre casă

când sufletul ne este pustiu

și însetat de iubire

strigându-ne nouă înșine propria durere

plângem

când vin încercările vieţii

alegem deznădejdea

deși poate ne-ar fi mai ușor

să-nvățăm cât nu-i timpul trecut

speranța iubirea

au trecut ani mulți să-nțeleg

dăruiește un zâmbet o îmbrățișare

o mângâiere unui om trist

și vei clădi un univers

îmi spun apropie-te de femeia care plânge

gândul bun pornește pasul ezită

e atât de greu uneori să faci primul pas

să-nveți să mângâi…

/ Dascălu Rodica / Și oamenii mari plâng /

cât vezi cu ochii

copaci goi stranii

doar verdele brazilor pete de culoare

înviorează peisajul de-un alb necuprins

sub mângâierea rece a soarelui cu dinți

scânteierile magice ale zăpezii

însoțesc scrâșnetul pașilor în parcul pustiu

să-mi suprapun pașii peste cei deja existenți

sau să-ncerc să redeschid un drum

prin taina trecutelor ierni

mi-e dor să văd cu ochii inimii crâmpeie de viață

păstrate încă vii în ungherele memoriei

fiindcă bine sau rău viață-i ceea ce ne-amintim

trăiam iluzia că viața-i succesiune

de întâmplări care se repetă

deși asemănătoare ele sunt unice

viața-i proces dinamică de neînvins

trăită conștient îi devenire

 

o definește

aspirația continuă spre cel care le cuprinde pe toate

le adună cu privirea sa

și le dă un sens…

Rodica Dascălu / Dinamica vieții /

din contemplarea naturii

am învățat

să percep dincolo de aparență

sufletul unui om

a devenit un mod de a fi

să privesc cerul forma norilor picurii ploii

ecoul semnelor prevestitoare de furtună

reverberează în mine

presimțire a unui obstacol

ce pare de netrecut

zborul păsărilor îmi sugerează curajul

pe care să mi-l asum

pentru a-l depăși

aud propriile gânduri

tumultuoase însoțesc vuietul cascadei

liniștea interioară cu pacea ei

se-așterne precum fulgii de nea

pe crengile brazilor aripi de îngeri

măreția naturii

oglindită-n lăuntrul meu induce tăcere

atunci se înfiripă o convingere adâncă

noi oamenii în armonie cu noi înșine

în comuniune cu natura

în relație de iubire cu ceilalți

dar mai presus de toate cu El

suntem de esență divină

și ceea ce avem mai de preț

e sufletul…

/ Rodica Dascălu / Esență divină /

luna plină maiestuoasă

stelele răzlețe

luminează seninul din noapte

îndemn la visare

îmi ghicește gândul luna

joc fantastic

o scară de mătase mă îmbie să urc

călăuză spre înalt îngerul păzitor

privesc în urmă

n-aș vrea să uit de unde-am plecat

dacă rătăcesc drumul

să știu să mă întorc la matcă

prilej de nou început

tresar

devin conștientă

de călătoria interioară

urc spre ființa din adânc

drumul început cândva

devine tot mai anevoios

precum escaladarea

prin viscol furtuni

a unui munte cu panta abruptă

îmi zdrelesc genunchii

lacrimi de neputință curg

rătăcesc drumul

îmi lipsește călăuza modelul

aud glasul Celui care spune

Eu sunt Calea Adevărul și Viața

obstacolele rămân

învăț mergând

le depășesc

inima devine lăcașul

unei forțe care prin simplul fapt că există

alungă întunericul

urc spre înalt și descopăr

izvorul de înțelepciune al vieții

în mine însămi…

Dascălu Rodica / Lună plină /

sufletul

uneori un conglomerat de stări negative

conflict contradicție suspiciune

provoacă destrămarea

echilibrului fragil al inimii

fiindcă-și dorește mai mult ca orice liniște

sufletul pornește-ntr-o călătorie de vis

spre tărâmul de pace

tandre cuvinte

îngemănate-ntr-un mănunchi de lumină

îi arată drumul

pășește timid șovăielnic câte-o treaptă

pe o scară sculptată-n nori

își spune sieși dacă ajung acolo

mă pot regăsi pot recunoaște realitatea

de fapt viața terestră-i visul…

Rodica Dascălu / Echilibru /

toată viața construim punți

între suflete

mamă și copil

soție și soț

prieten și prieten

om bun și om rău

apoi

între noi oamenii și natură

între lume și viață lăuntrică

cea mai presus de toate

este o scară între om și Dumnezeu

un urcuș posibil

doar dacă punțile enumerate mai sus

sunt vii

și câte alte legături nu există

punte de trecere între ani

punte între două etape de viață

prezentul punte între trecut și viitor

le păstrăm vii

dacă le hrănim cu iubire

când din drag pentru tine devin alt om

renunț la mine și transfigurat

mă regăsesc în tine

e iubire

când acel grăunte tainic

de bine și adevăr care sălășluiește în noi

îmi spune că sunt responsabil

pentru pasul tău eșuat copil drag

e iubire

însușită lecția devine glas interior

dacă mă aflu în impas

îmi poate fi călăuză

partener de dialog

îmi amintește mereu

să nu mai las să moară iubirea…

/ Rodica Dascălu / Glas interior /