o zi blândă de toamnă

totul în jur avea culoarea mierii

pornită din senin

o furtună avea să-mi tulbure tihna vieții

împietrită îmi spuneam

mai multă durere de atât nu se poate

însuși fluxul vieții încetase să fie

învăluită în tăcere cuprinsă de spaimă

mă-ntorc în interior caut sprijin

tresărirea unui gând o rugă

neștiind să fiu

n-am agonisit virtuți în suflet

alungată de ecoul unui plâns mă-ntorc în lume

de ce eu de ce tocmai mie

un glas interior îmi șoptește

nu e bine să-l dojenești pe Dumnezeu

în marea Lui iubire ți-a dat puterea de a alege

iar acum ți-a dăruit cheia înțelepciunii

suferința…

precum un profesor adevărat

predă prima lecție

prin compasiune vei descoperi iubirea

întâlnesc suferința în ochii unui copil

poartă perfuzia fixată-n venele-i subțiri cât firul de păr

privesc în ochii neajutorați ai celor singuri în fața bolii

ceea ce văd mă-nfioară

ziua arămie de septembrie

momentul când conștientă

învaț verbul a fi învăț lecțiile iubirii

predate de-un profesor din înalt

suferința…

/ Rodica Dascălu / Suferință /