un salcâm înflorit

îmi inundă cu parfum suav odaia

soarele amiezii împrăștie umbre

răsfirându-i coroana-nmiresmată

freamătul frunzelor legănatul florilor

vuietul vântului țipătul scurt al vrăbiilor

îl însuflețesc îi dau viață…

deși înflorit azi copacul pare lipsit de vigoare

de neclintit în propria cugetare:

– înflorirea timpurie ploaia rece

au îndepărtat nectarul florilor

lipsindu-mă de prezența albinelor

ce rost are viața fără zumzetul lor?

fără mierea tămăduitoare leac pentru oameni? –

asemeni lui mă cufund în adâncuri

ca florile de salcâm îmi sunt gândurile

în liniște iert accept retrăiesc primăveri iubesc

eu sunt…

trăim uneori clipe

când în ciuda îndoielii singurătății disperării înflorim

sau cine știe poate tocmai de aceea…

/ Rodica Dascălu / Singurătatea salcâmului /