printre copacii grădinii vântul adie ușor. îi simt respirația proaspătă. frunzele fragede și florile delicate par niște aripi, gata să se înalțe și, o dată cu ele, întreaga pădure abia trezită din amorțeală. universul, această energie domoală, e cuprins de febra înnoirii. primăvara, iată, a devenit biruitoare asupra iernii. mătură crengile și frunzele uscate. acoperă solul cu o pătură verde, viu colorată cu păpădii, toporași, iar cât de curând cu trandafiri catifelați. seva continuă să urce din adâncuri. tot acest flux năvalnic mă amețește puțin, dar treptat mă cuprinde în mreaja lui. trăiesc un sentiment ciudat. mi-e dor de ceva înalt, esențial. de ceva nelămurit care nu-i din lumea imediată. văd cum orașul sufocă pământul, prin clădirile sale, locul unde aerul și oamenii sunt parcă într-o colivie. claxoanele mașinilor țin să ne atenționeze că alergarea spre nicăieri nu a încetat. a fost doar o părere. grădina lasă pământul să respire, eliberează toate energiile, toate forțele. doar aici întrezăresc o lume adevărată ale cărei tainice nervuri creează o vrajă. simt că am aripi precum ale păsările iar zborul, zborul interior, la fel de spectaculos. mă scutur de cenușiul zilei. să scap de timp, să ies din timp, să economisesc timp. timpul care nu iartă pe nimeni. nici nu știu când am ajuns spre apus. neputințele încep să mă țină strâns în fașa lor nevăzută. călătoria lăuntrică mă salvează.

Rodica Dascălu

28 aprilie 2021