Cândva mi-am împotmolit pașii pe drum,

Aveam de trecut o barieră,

Aceea de a fi refractară la adevărul

Că cerul și pâmântul sunt în comuniune,

Iar temelia existenței e bucuria.

Vedeam bezna învăluindu-mă,

Iar tristețea devenise un mod de a fi.

Cu blândețe te-ai apropiat, om bun,

Spunându-mi:

„Soluții există

Deschide-ți ochii să le deslușești

Și roagă-te!”

Orice încercare de a-mi deschide sufletul

Se lovea de propria-mi neputință,

Nu găseam înțelesul

Minunii de a trăi fără frică,

De a mă lăsa îmbrățișată de iubirea divină.

A fost de-ajuns străfulgerarea unei clipe,

Ridicându-mi ochii spre cer am primit

O blândă mângâiere,

Facă-se voia Ta, Doamne!

_ Rodica Dascălu, Om bun