„Poezia este până la urmă o expediţie pe urmele adevărului.” Franz Kafka

De curând, am primit din partea poetului Constantin Sârghiuță un volum de versuri intitulat „Casa cu o singură scară”, publicat anul acesta la Editura Art Creativ, București.
Titlul volumului „Casa cu o singură scară” mă trimite cu gândul la urcușul spiritual pe scara devenirii. Așa cum am bănuit, poetul pornește într-o călătoria lăuntrică, fiind însă prezent și atent conectat la realitatea imediată, față de care își exprimă dezamăgirea: /”nu dau doi bani pe imaginea troglodită a zilei/ încărcată de declarații de duzină/ strada se plimbă în voie/ prin aerul cu miros de cloramină”/.
Dar ceea ce este important, poetul își cunoaște bine rădăcinile împlântate în solul existențial, locul de unde își trage seva pentru a merge mai departe: /„deschide-ți pleoapele larg/ și învață să porți/ ranița/ plină cu lacrimi de acasă!/ așa mi-a spus la plecare fotografia/ bunicului meu/ nelegată la cap cu zorzoanele zilei/ și răzbunări fără sens/ stătea sprijinindu-se de un perete/ deasupra ușii/ cum o icoană curată.”/
Nu numai că își cunoaște propria identitate, dar poetul are drept călăuză, în această călătorie, credința străbună, model de viață fiindu-i Cuvântul: /„eu/ îmi caut steaua/ în untdelemnul din candelă/ apoi/ îmi pun sarea cuvântului/ peste rană/ cu măsură/ astfel încât/ cartea mea de identitate/ să-și poarte chipul/ într-o lume curată/ cum o icoană”/.
Casa cu o singură scară este, de fapt, spațiul destinat creativității, instrumentele la îndemână fiindu-i imaginația, memoria, dar și experiențele trăite, care au desenat un peisaj interior complex, simbol al însușirii lecțiilor de viață: /„scriu mereu altceva/ timpul trece în vârful picioarelor/ și ascultă la geam/ într-o liniște subțire de pasăre/ cum un stol de cuvinte/ se rotește prin imaginația mea/ încă îmi mai umblă prin aripi/ teorema luminii”/.
Poezia, așa cum ni se înfăţişează în creația poetului Constantin Sârghiuță, este existența în comun a tuturor vocilor ce o străbat, a tensiunilor care se manifestă între ele, fapt ce îi conferă dinamică. Orice voce poate fi ancorată în acest spaţiu. Doar să se lase fascinată şi să fascineze în acelaşi timp. Urcând treaptă cu treaptă, poetul nu uită nicio clipă faptul că poezia este intensitate, este un proces viu. O scenă care nu trebuie privită, ci primită ca un dar divin, spre a fi oferită totodată și celuilalt: /„de câte ori am murit și am înviat/ nepotolit de albastru?/ acolo unde încetează joaca/ dorințele se opresc/ corbii îmbrăcați în haine de gală/ închid lumina într-o coroană de ghips/ împărțind cu dispreț/ lumea/ în două”/.
Intuim dorința intensă a poetului de a reinventa realitatea, nu singur, ci împreună, așa cum am citat anterior și după cum spune în continuare: /„pasărea-cuvânt se întoarce acasă/ îmi arde în carne câte un semn/ te aștept în salonul marilor întrebări/ vom renaște pe rug împreună/ vom călători prin uitatele gări”/.
Poetul Constantin Sârghiuță are un discurs autentic, cu metafore valoroase, iar reflecțiile sale asupra realității sunt profunde, expresie a experienței de creație și a dobândirii sensului adânc al lucrurilor, de-a lungul timpului.
Vă mulțumesc pentru darul dumneavoastră prețios!

Felicitări, Constantin Sirghiuta!

Rodica Dascălu
27 noiembrie 2021