Casa parintească-i cufundată
Într-o singurătate solemnă,
În poartă nu mă așteaptă ca altădată,
Cu mâna streașină la ochi, tata.
Fac primii pași în grădină…
Pentru a-mi atenua durerea,
Dumnezeu mă-ntâmpină zâmbindu-mi,
Prin câteva fire de zambile înflorite,
Sunt fragile și au doi-trei clopoței albaștri,
Culoarea ochilor tatei…
Din fundația de beton a casei,
Minune,
A răsărit și înflorit,
Un fir stingher din aceeași floare,
Semn că viața merge mai departe,
Trăgându-și seva din trecutul devenit tăcere,
Neprețuită amintire,
Renaștere…/
Rodica Dascălu / Fărâmă de viață /