Fărâmă de viață

Casa parintească-i cufundată

Într-o singurătate solemnă,

În poartă nu mă așteaptă ca altădată,

Cu mâna streașină la ochi, tata.

Fac primii pași în grădină…

Pentru a-mi atenua durerea,

Dumnezeu mă-ntâmpină zâmbindu-mi,

Prin câteva fire de zambile înflorite,

Sunt fragile și au doi-trei clopoței albaștri,

Culoarea ochilor tatei…

Din fundația de beton a casei,

Minune,

A răsărit și înflorit,

Un fir stingher din aceeași floare,

Semn că viața merge mai departe,

Trăgându-și seva din trecutul devenit tăcere,

Neprețuită amintire,

Renaștere…/

Rodica Dascălu / Fărâmă de viață /

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *