Clipe de viaţă

Clipe de viaţă

Au trecut mai multe zile, iar jurnalul meu de suflet aşteaptă răbdător să-i fac confesiuni. E timpul să-i încredinţez ultimele noutăţi .

Privind în urmă, la perioada 12 iunie – 23 iunie 2012, încerc să-mi  amintesc câteva din momentele trăite departe de oraşul meu natal, departe de parcul încărcat de arome  şi culori. Bucureşti şi apoi satul copilăriei aflat în judeţul Buzau, la câţiva kilometri de Râmnicu Sărat, iată cele două destinaţii de suflet, unde am retrăit emoţiile întâlnirii cu oameni dragi. Suntem cu toţii dornici de afecţiune şi iubire, iar revederea celor apropiaţi e un prilej de fericire, în tot acest noian de zgomote exterioare.

Îmi place să revăd cu  inima, doar acele clipe care m-au emoţionat. Fie că e vorba de  întâlnirea cu o prietenă dragă, fie că mă las atinsă de taina profundă a  unui lăcaş de cult, totul este o binecuvântare. Micile bucurii ale vieţii datorate lucrurilor simple ne aşteaptă pretutindeni. Alergarea noastră continuă, nu ne dă răgazul de a le vedea. Merg pe străzile aglomerate, scăldate de soarele dogorâtor al verii, îmi bucur ochii cu pâlcurile de copaci şi aranjamente florale din oraşul încins de căldură, admir fântânile arteziene care împrăştie o răcoare binevenită şi  realizez  că totul în jurul meu este un miracol. Asta nu înseamnă că nu sunt şi zile de tristeţe, neputinţă, deznădejde,  dar şi ele fac parte din viaţă. Aflându-mă în Bucureşti, nu pierd prilejul de a merge la Profesor, pentru control periodic. Sunt liniştită, totul este în parametri, nu sunt semne de recidivă sau determinări secundare, această ultimă expresie fiind termenul sofisticat care defineşte stările de  metastază. Durerea reumatică invocată de mine nu are relevanţă oncologică..

Aşteptarea în faţa cabinetului marelui Profesor, îmi oferă  prilejul de a discuta cu femei aflate în ipostaze asemănătoare.

Simt compasiune şi milă pentru Flori, o pacientă care fusese operată anul trecut, de melanom. Ştiam  că Profesorul operează şi astfel de cazuri.

Vestea că făcuse recidivă îi zguduie întreaga fiinţă, urmează o nouă operaţie. Tocmai încheiase un tratament traumatizant despre care vorbea  grav, în şoaptă, şi anume tratamentul cu interferon, iar acum va trebui să  ia totul de la capăt.

Recuperarea postoperatorie nu i-a fost favorabilă. A trebuit să îngrijească o nepoţică abia născută, fapt ce a solicitat-o fizic, peste măsură. Faţa i se luminează când povesteşte despre viaţa ei, cea trăită înainte de a începe lupta cu boala. A trăit frumos, fără drame sau traume psihologice. A călătorit în toată lumea, a vizitat locuri şi ţări exotice. Rar mi-a fost dat să aud asemenea destăinuiri în acest loc!

Alt caz, o fostă directoare de şcoală, cu cancer de colon, are  simptome ce o duc cu gândul la ce este mai rău, metastaze osoase. Cândva în tinereţe trăise o situaţie limită ce o marcase definitiv. Se afla la mare cu 40 de copii minori, când o furtună de nisip s-a stârnit din senin. Spre norocul ei, copiii au scăpat nevătămaţi. Sub presiunea uriaşei responsabilităţi ce o avea pentru viaţa copiilor, în cateva clipe a facut vitiligo, o boala de piele, ca apoi peste câţiva ani să fie diagnosticată cu cancer. Acum, pensionară fiind, nu reuşeşte să facă schimbări majore în modul ei de viaţă. Recomandările medicului privind odihna, alimentaţia sănătoasă, renunţarea la fumat, sunt priorităţi pentru evitarea recidivelor. Îi este imposibil să se schimbe, continuă să fumeze, practică dieta hiperproteica, nu consumă  fructe şi legume, indiferent cât de benefice i-ar fi acestea. Este frumoasă şi distinsă, dar neputinţa ei de a se schimba, mă face să meditez asupra ideii că pentru a-ţi reconfigura viaţa, trebuie să începi prin a accepta boala şi apoi  să vezi  în suferinţă un semn divin dat ţie să afli că nu eşti pe calea cea bună. Este dependentă de copiii ei, oameni maturi, căsătoriţi şi face orice ca să-i poată ţine în preajmă. Are dureri  mari, şi cu toate acestea, pregateşte diverse feluri de mâncare pentru familia sa, stând în genunchi. Să te desprinzi de obiceiul muncii fizice în exces, să ai propriile trăiri şi momente de relaxare sunt tot atâtea moduri pentru ameliorarea stării de sănătate!

Acum când încerc să închei acest episod, realizez că indiferent despre ce încep să scriu, fac ce fac, şi ajung să prezint diverse situaţii, legate într-un fel sau altul de această boală. Obişnuiesc să spun că toamna aurie şi blândă a anului 2010, când am primit acest diagnostic răvăşitor a fost pentru mine momentul dureros al unei naşteri, al trezirii la o nouă viaţă, în care nimic nu mai putea fi lăsat la voia întâmplării. Am început să păşesc într-o  altă lume, o lume pe care doresc să mi-o explic, să o înţeleg şi mai mult de atât doresc să mă înțeleg şi să mă cunosc pe mine însămi.

Psihologul Anatol Basarab spune în cartea sa Viaţa care ne trăieşte:

“…nimeni şi nimic nu mai poate opri omul să Fie şi să se bucure de această viaţă. Asta nu înseamnă ca totul va fi numai bine, nu înseamnă ca nu veţi mai suferi, nu vă veţi mai chinui, întrista, plânge,- veţi face şi veţi avea parte de toate. Dar asta înseamnă că toată această clădire sub numele de “Viaţă”, va avea un fundament sănătos ”Bucuria existenţei””.

Dar ziua nu se sfârşise şi mă aştepta un moment plăcut, întâlnirea cu Dana, persoana pe care o cunoscusem anul trecut în Institutul Oncologic. Despre felul cum ne-am cunoscut, am scris într-un episod anterior.

Ne revedem cu multă emoţie, în zona magazinului Unirea, dupa un an în care am fost din ce în ce mai apropiate, ne-am scris mailuri şi am vorbit la telefon.  Dupa ce ne oferim răgazul câtorva clipe fermecătoare la Carul cu Bere, continuăm să ne plimbăm în centrul vechi al oraşului Bucureşti, aşa cum plănuisem cu un an în urmă, când, întâmplările din viaţa Danei  au amânat întâlnirea noastră.

Amintirile mele despre această zonă a oraşului, mai precis despre strada Lipscani sunt vechi de două zeci şi ceva de ani, când m-am aflat în Bucureşti, pentru cîteva luni, cât a durat un curs de perfecţionare.

Ne îndreptăm apoi paşii către biserica Stavropoleos, biserica Mihai Voda şi terminăm periplul nostru de suflet cu descoperirea bisericii Sapienţei, unde ne  apropiem cu sfială şi evlavie de mormântul preotului martir Constantin Sârbu. Anul trecut, imediat dupa operaţie am fost la sfintele liturghii ce se oficiau în biserica Vergului din Piaţa Muncii, unde preotul Constantin Sârbu, slujise cu mulţi ani în urmă, înainte de a fi trimis în temniţele comuniste. Iată, mi se pare o minune faptul că din atâtea lăcaşuri de cult aflate în Bucureşti, Dumnezeu îmi îndreaptă paşii spre doua dintre ele, unde a slujit acest mare preot martir Constantin Sârbu.

Împreună cu Dana, ne rugăm şi ne reculegem la icoana făcătoare de minuni, Odighitria din fosta mănăstire Mihai Voda, loc unde aflăm şi o parte din Acoperământul Maicii Domnului, precum şi moaştele a 23  sfinţi.

Cu siguranţă nu voi uita curând această zi. Mi-a dat Dumnezeu putere şi răbdare să parcurg atâtea stări de spirit de-a lungul unei singure zile…Mulţumesc, Doamne!

Luni, 25 iunie 2012, Bucureşti

Rodica Dascălu

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *