lumină senină caldă și blândă

mesager al primăverii în plină iarnă

deschide-mi ochii interiori

învață-mă să trăiesc fără teamă

să cred în miracolul nașterii

din mine însămi pentru o nouă viață

cresc încet și devin o ramură plăpândă

în arborele strămoșilor mei

ramură fiind

sunt resposabilă

de fructele mele

așa cum se cuvine

sunt mândră de victorii

dar îmi asum înfrângerile

iar dacă nereușitele continuă să fie

mă întorc în trunchiul arborelui

și pentru armonia clipei prezente

vindec rănile trecutului

când aleg să rămân singură izolată

sunt lipsită de sens

fiindcă nu pot trăi decât ca o verigă într-un întreg

și ca imagine a unui înțeles că suntem fiecare

parte într-un arbore al vieții…

Rodica Dascălu / Arborele vieții /