ceața e atât de densă încât abia poți zări la doi-trei metri în fața ta. alegi să mergi pe aleile pustii ale Parcului Cancicov. privești în jur și, de o parte și de cealaltă a drumului ce unește cele două fântâni, vezi copacii desfrunziți. ici-colo, urme de pași pe stratul pufos de zăpadă. rar mai poți observa câteva frunze galbene rămase pe ram. indiferent cât de cenușiu și lipsit de viață este peisajul, dacă ești prezent, tot mai găsești ceva de admirat. o secvență pe care ai trecut-o cu vederea altădată. chiar în aceeași perioadă din an fiind.
ești atrasă de forma coroanelor celor doi arbori veșnic verzi: brazii și pinii. ei înviorează atmosfera stinsă. vara, când ajungi într-o pădure, mai întâi, cauți tulpina zveltă a pinilor. tremurul abia perceptibil al coroanei lor. nu obișnuiai să te oprești în preajma pinilor iarna, pentru a trăi o clipă de răgaz. pentru a contempla.
ești atentă. brazii falnici au crengile asemeni unor aripi. sau mai bine zis parcă ar fi niște trepte. de tine depinde dacă vrei să le urci. brazii bătrâni au ramurile căzute de-a lungul trunchiului, precum brațele unui om aflat în deznădejde. o expresie a neputinței de a continua.
apoi, sunt brazii de mărimea celor care se împodobesc de Crăciun. i-ai observat la începutul primăverii. când, oare, au crescut? iată, sunt destul de numeroși, răspândiți printre ceilalți copaci pe toată suprafața grădinii. o pădure tânără se înfiripă, brăduții se înălță. în timp, crengile lor vor fi tot mai ample. lumea arborilor se aseamănă cu lumea oamenilor. tulpinile se profilează clar pe stratul alb de nea. drepte. aplecate. încovoiate. viguroase. fragile. subțiri. singuratice. împreună. sprijinindu-se.
o cioară așezată pe spătarul unei bănci examinează în amănunt orizontul. face notă discordantă în mediul alb, imaculat. alte câteva ciori pășesc agale pe zăpadă… printre ele, porumbei albi, gri, negri… se înțeleg foarte bine. să fii împreună… să exersezi timid zborul… să urci trepte…
Rodica Dascălu
10 decembrie 2021