Arhive lunare: ianuarie 2013

Esenţa unei caravane o descoperi in mişcarea ei. Uită zgomotul sec al cuvintelor si al vocilor: daca prăpastia se opune mersului ei, ea va ocoli prăpastia, dacă se ridică un munte, ea îl evită, dacă nisipul este prea fin, caută in altă parte un nisip tare, dar reia mereu aceeaşi direcţie.

………………………………………………………………………………………….

Câteodată, moare cel care conduce caravana Ceilalţi îl inconjoară, îl ingroapă în nisip, se ceartă. Apoi un altul este ridicat la rang de conducător şi caravana îşi reia drumul, înca o dată, înspre acelaşi astru. Ea se mişcă, astfel, într-o direcţie care o domină, este o piatră care se rostogoleşte pe o pantă invizibilă.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977, pagina 9

Domnul îţi dă viată, te face să creşti, te umple de dorinţe, de regrete, de bucurii si suferinţe, de mânie si îndurare. Apoi te ia din nou la el. Totuşi, tu nu eşti nici acest şcolar, nici acest soţ, nici acest copil, nici acest batrân. Eşti cel ce se desavârşeşte. Şi dacă te vei descoperi asemenea unei ramuri unduitoare, prinsă temeinic în trunchiul măslinului, vei gusta eternitatea in mişcările tale. Şi totul în jurul tău va deveni veşnic.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977, pagina 11

Nu trebuie sa întâlneşti omul la suprafaţă, ci la al şaptelea etaj al sufletului, inimii si cugetului său. Altfel, căutându-vă în mişcările voastre cele mai vulgare, ajungeţi să vărsati sângele fără folos.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977, pagina 96

Căci dragostea nu-ţi e dată ca un cadou al acestui obraz, la fel cum liniştea şi calmul nu sunt produs al priveliştii, ci al ascensiunii reuşite, al muntelui dominat, al instalării tale în cer.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977, pagina 102

De asemenea, m-am simţit împăcat că sunt dezlegat de toate piedicile, ca şi cum toată această carne zbârcită o schimbasem în invizibil şi aripi. Ca si cum m-aş fi plimbat, în sfârşit născut din mine însumi, în tovărăşia acelui arhanghel pe care-l căutasem atât. Ca şi cum, părăsind vechiul înveliş, mă regăseam extraordinar de tânăr. Această tinereţe era dintre cele care atacă veşnicia, nu tumultul vieţii, la fiecare început de zi. Era făcută din spaţiu şi timp. Mi se părea că devin vesnic, împlinindu-mi devenirea.

Citadela, Antoine de Saint Exupery, editura Junimea, Iaşi, 1977, pagina 117

Consultaţie la Profesor

Lasă un răspuns

E seara târziu. Sunt singură în apartamentul fiului meu. Încerc un sentiment de nelinişte. De obicei, abia aştept să fiu doar cu mine insămi, azi mă simt stingheră în această ipostază. Ascult muzică. Când sunt în Bucureşti descopăr voci speciale. Nick Cave, acum Leonard Cohen. Încep să mă simt mai bine şi încerc să scriu povestea acestei zile. Încărcatura emoţională intensă….

Dimineaţă, frig, ceaţă, mă grăbesc spre Institutul Oncologic Bucureşti. Mă rog în gând, să am şansa unei consultaţii la Profesor, pentru un control periodic. Ca de fiecare dată, când păşesc în holul institutului, privirea îmi este atrasă de panoul alb, uriaş, pe care zeci şi sute de bolnavi îşi aştern gândurile în faţa bolii. Oameni greu încercaţi, dintre care unii aflaţi de mult in lumea îngerilor, îşi exprimă speranţa, nădejdea supravieţuirii. Majoritatea textelor fac referire la credinţă, Dumnezeu, Biblie, învăţarea drumului către noi însine prin relaţiile de iubire cu ceilalţi. Dumnezeu ne poartă mereu in braţe, dar noi suntem orbiţi de griji inutile, nu îl vedem, nu îi simţim tandreţea şi duioşia cu care ne aşteaptă răbdător.

Da, Profesorul vine la cabinet, mult mai devreme decât prevede programul afişat pe usa. 60 sau poate 70 de femei îl aşteaptă cu nerăbdare, o pacientă povesteşte că săptamâna trecută a consultat 102 persoane într-o singură zi. Privesc in jur. Femei de toate vârstele: tinere, mature, cu părul cărunt, unele îşi sprijină trupul vlăguit în baston. Toate doresc să trăiască, să lupte cu această boală nemiloasă. Feţele doamnelor sunt palide, marcate de suferinţă, de lungile şi chinuitoarele şedinţe de chimioterapie, radioterapie şi de intervenţiile chirurgicale repetate. Dacă ar fi doar atât! Controalele şi analizele ce urmează acestor etape, secătuiesc resursele financiare ale acestor femei speciale ce aleg să trăiască. Ele parcurg acest drum sinuos, pentru ele însele, dar şi pentru a-i feri pe cei dragi de suferinţă. Remarc o tânară pensionară, vine la controlul periodic tocmai din Dorohoi. Aşteptarea e lungă si până să-i vină rândul, împărtăşeşte din experienţa ei şi celorlalte paciente care vin la prima consultaţie. – Să ştiţi că această boală este cea mai costisitoare din toate câte există! Gândiţi-vă, eu am o pensie de 800 lei, a trebuit să mă împrumut, să pot face faţă. Apoi adaugă, asemeni unui pedagog la sfârşitul orei de predare: – Să nu uitaţi, aveţi grijă de imunitate, nimeni nu vă dă informaţii despre terapii complementare şi tratamente naturiste.

Într-un târziu apar si două doamne oacheşe, cu fuste lungi şi înflorate, îmbrăcate în cojocele curate si călduroase. Sunt mamă si fiică, vin de la sute de kilometri depărtare. Nu au reuşit sa obţină programare la Profesor.

Mi-am amintit un moment din perioada internării, iunie 2011. Profesorul se apleca cu multă grijă asupra acestor cazuri. Astfel de persoane erau cazate separat in rezerve, le respecta dreptul de a-şi păstra tradiţiile şi obiceiurile. În cazul etniei rome, când cineva este bolnav, întreaga comunitate din care acesta face parte, îi sare în ajutor. Iată că există situaţii în care, şi noi, românii avem ceva de învăţat de la ei, romii.

Tânăra ţigancă şi fiica ei roagă asistenta să le permită o consultaţie la Profesor. În cele din urmă, dându-şi seama că nu există vreo speranţă în acest sens, pleacă, exclamând: – E greu, cat sa mai reziste şi omul ăsta! Se refereau la Profesor, au înţeles sacrificiul, puterea de dăruire a acestui om mare, minunat, capabil sa dea o şansă la viaţă fiecarei femei care îi cerea ajutorul.

Fac cunoştintă cu Georgiana, o tânără profesoara de Limba Româna din Târgu Jiu. E tănară, nu are înca 35 ani, vine la Profesor la un control preventiv. A avut câteva traume psihice care au marcat-o profund: moartea fratelui într-un accident de maşină, despărţirea de soţul ei. Copilul de nouă ani este cel mai minunat eveniment din viaţa ei. Îi este aproape, este frumos, talentat, şi s-a maturizat mai repede decât colegii lui de generaţie. Încerc să-i transmit ceva din starea mea pozitivă, şi mă bucur când îmi spune: – Ştiţi, deja mă simt altfel, mult mai bine, încep să am încredere în mine. Hotarâm să comunicăm în continuare prin e-mail.

Ajung la Profesor, mă consultă cu atenţie, verifică analizele şi la sfârşit îmi întinde mâna. A făcut acest gest în semn de apreciere că i-am respectat cu stricteţe toate recomandările, dar şi de bucurie pentru el însuşi, a salvat o viaţă, sau cel puţin a încercat să facă tot ceea ce este posibil. Ies din cabinet, veselă, cu braţele încărcate de documente, haine, poşetă, ochelari, eşarfă…. Sunt fericită pentru încă alte şase luni…..linişte, pace şi speranţă.

Azi, Dana, prietena mea trăieşte un mare moment, este bunică, i s-a născut primul nepoţel în familia fiului ei cel mare, Andrei. Viaţa merge mai departe, universul este un sistem viu, în permanenţă mişcare şi înnoire…. Şi moartea şi naşterea fac parte din viaţă….

20 noiembrie 2012, marţi, Bucureşti

Rodica Dascalu

rodicadascalu2002@yahoo.com

Poveste de iarna

Lasă un răspuns

Început de ianuarie 2013. Acum, când Sfintele Sărbatori au trecut cu bucurie, viaţa îşi reia cursul obişnuit. Mă întorc cu drag la bunul obicei de a-mi petrece o mare parte din timpul liber în Parcul Cancicov, îmbracat în aceste zile, în straie albe. Moş Crăciun cel uriaş, purtând pe umeri pelerina roşie cu glugă albă, continuă sa stea alături de sacul gol, argintiu, cândva, plin de daruri şi jucării. Tot ce a avut, a dăruit copiilor cuminţi si chiar celor mai puţin cuminţi. Cu obrajii imbujoraţi de gerul iernii, peste tot vezi copii sosiţi la saniuş cu parinţi, bunici, fraţi, cu toţii, încantaţi si bucuroşi sa se plimbe pe aleile acoperite de zăpadă. Bradul imens, alături de care Moş Crăciun cu sacul gol, îşi petrece ultimele zile de sărbatoare, este în continuare punct de atracţie pentru cei mici, pentru cei îndragostiţi sau chiar pentru cei trecuţi de prima tinereţe.

Simt si eu o stare de emoţie, de bucurie, fără să am un motiv anume. Sau poate ca mă bucur de anul nou care abia a început, de revederea cu doamnele din parc, în tovăraşia cărora îmi petrec ore importante din viaţă. Suntem prezente şi pregătite de plimbare pe aleile parcului: Mariana, doamna Bujor, doamna Jemneală, Rodica, doamna Florenţa, Veronica, Mioara, Miorica….. Începem să discutăm. Azi ajungem să vorbim, nici eu nu stiu cum, despre iubire. Recunosc imi place să spun oamenilor din jurul meu, că îi iubesc. Şi de cele mai multe ori când spun aceste cuvinte magice, îi si îmbrăţişez. Este un gest de afecţiune, aşa simt. Din proprie iniţiativă, doamnele, povestesc ca nu au spus în viaţa lor, nimănui aceste două cuvinte: te iubesc. Nu le judec. Toate suntem apropiate ca vârstă, parinţii noştri nu prea ne-au alintat. Doar cu câte o nuieluşă din când în când sau cu o vorbă aspră de atenţionare. Înteleg, din spusele lor, că nici măcar copiilor, nepoţilor şi de ce nu, soţilor, nu le fac astfel de declaraţii. Ne propunem sa exersăm si sa invăţăm impreună sa spunem celor dragi, ca îi iubim, atât cât mai este timp. Prezentul, clipa sunt importante, iar de învăţat, învaţăm pană ajungem la capăt.

Azi sunt pregatită sa fac fotografii, este o zi cu soare, aşa că sper să surprind crâmpee cu peisaje de iarnă, cât mai luminoase. Fotografiez cam tot ce întâlnesc: copii, brazi, copaci cu ramurile arcuite de greutatea zăpezii, câini jucăuşi, aleile parcului. În acest timp, se apropie de mine, un copil de opt-nouă ani, îmbracat într-o geacă galbenă, insoţit de bunica lui. Este vorbăreţ si curios din fire, mă întreabă cum ar putea face şi el o fotografie. Îi arăt, îi fac poze lui si bunicii. Aveam sa aflu că îl cheamă Laur Andrei. Facem schimb de adrese şi îi promit că îi voi trimite pozele. Îl interesează mai mult, pozele făcute lângă brăduţ şi lângă Moş Crăciun. Bunica îmi povesteşte cu tristeţe că părinţii copilului sunt despărţiţi, nepotul este din partea fiului. Laur Andrei, nepotul, locuieşte la ei, la bunici. Ei se ocupă de educaţia lui, de pregătirea lecţiilor, şi de tot ceea ce are nevoie un copil de vârsta lui: cursuri de limba engleză, ore de sport, plimbări în aer liber. Cu lacrimi în ochi, bunica povesteşte că, în timp ce fac lecţiile împreună, copilul se opreşte brusc din scris, ridică privirea din caiet, priveşte departe, pe fereastră, şi spune: ”cred că mama m-a părăsit, nu doreşte să mă mai vadă”. Bunica îşi exprimă îngrijorarea că aceste temeri ale copilului, lipsa afecţiunii si iubirii mamei, îşi vor pune amprenta asupra dezvoltării personalitaţii acestuia.

Încerc sa înţeleg comportarea acestei mame. Poate in copilărie, i-au lipsit şi ei: afecţiunea, iubirea. Iar mai târziu nu a întâlnit oameni pe care să-i iubească şi de la care sa inveţe să dăruiască iubire copilului ei, soţului. Învăţăm doar de la oamenii pe care-i iubim. Da, nimic nu e posibil fără iubire. Am citit undeva: ”Iubirea este un simţământ în care există omenie, linişte, tandreţe, consideraţie, în care există frumuseţe…”. Şi fiecare poate continua, in felul sau, conform educaţiei, credinţei în Dumnezeu şi lecţiilor de viaţă pe care le-a învăţat, acceptat şi cărora le-a gasit sensul ……

Rodica Dascălu

rodicadascalu2002@yahoo.com